Ei Se Înfruptă Din Delicatese, Noi Avem Doar Fulgi de Ovăz. Unde-i Dreptatea?

— Au venit! am șoptit, privind spre ușa grea care s-a deschis încet, lăsând să pătrundă în bucătăria noastră mirosul de parfum scump și vântul rece de noiembrie. Tata s-a ridicat de la masă, cu lingura de lemn încă în mână, iar mama a tras repede fața de masă să acopere pachetul de fulgi de ovăz, ca și cum ar fi vrut să ascundă sărăcia noastră. În prag au apărut unchiul Lucian și mătușa Viorica, îmbrăcați elegant, cu fețele luminate de zâmbete largi, dar ochii lor nu se opreau niciodată asupra noastră, ci undeva deasupra, ca și cum ar fi privit prin noi.

— Bună seara, a spus unchiul, cu vocea lui groasă, aproape teatrală. Ce faceți, dragilor?

— Tocmai luam cina, am răspuns eu, încercând să par veselă, deși stomacul mi se strângea de la mirosul de mâncare fină care plutea în urma lor. Poate vreți să mâncați cu noi?

Mătușa a zâmbit scurt, cu o politețe rece. — Mulțumim, dar am luat deja cina în oraș. Suntem obosiți, ne retragem în cameră.

Ușa s-a închis după ei, iar liniștea s-a așternut ca o pătură grea peste masa noastră. Tata a oftat, iar mama a început să amestece încet în bolul cu ovăz, evitând privirea mea. Fratele meu, Doru, a împins farfuria, nemulțumit.

— De ce nu putem și noi să mâncăm ca ei? a întrebat el, cu vocea tremurată. Mereu avem doar ovăz, lapte și, dacă avem noroc, puțină dulceață.

Am simțit cum mă cuprinde furia, dar și rușinea. Nu era vina părinților mei că salariile lor abia ajungeau pentru facturi și mâncare. Tata lucra la fabrica de mobilă, iar mama era vânzătoare la magazinul din colț. Unchiul Lucian, fratele tatei, era director la o firmă mare din București, iar mătușa Viorica lucra la bancă. De fiecare dată când veneau la noi, aduceau cu ei un aer de superioritate și povești despre restaurantele scumpe, vacanțe la munte și haine de firmă.

În acea seară, după ce am strâns masa, am mers în camera mea și am tras pătura peste cap. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să mă audă nimeni. Mă gândeam la toate momentele în care am fost nevoită să refuz invitațiile colegilor la cofetărie pentru că nu aveam bani, la hainele second-hand pe care le purtam cu grijă să nu se rupă, la privirile colegilor când deschideam pachetul cu sandvișuri simple, fără nimic special.

A doua zi dimineață, la micul dejun, atmosfera era la fel de apăsătoare. Tata citea ziarul, mama pregătea cafeaua, iar Doru se juca absent cu lingura în bolul cu ovăz. Deodată, ușa s-a deschis și unchiul Lucian a intrat, cu telefonul la ureche.

— Da, da, adu-mi două porții de somon și niște brânzeturi franțuzești. Da, la ora opt, să nu întârzii! a spus el, apoi a închis telefonul și ne-a privit ca și cum abia atunci ne-ar fi observat.

— Ce faceți, copii? Vă place la școală?

Doru a dat din umeri, iar eu am încercat să zâmbesc. — Da, e bine.

— Să învățați, să ajungeți departe, ca să nu duceți lipsă de nimic, a spus el, apoi a ieșit, lăsând în urmă un miros de aftershave și o tăcere grea.

După ce au plecat la serviciu, am rămas singură cu Doru. El s-a uitat la mine cu ochii mari, plini de întrebări.

— Crezi că o să fim vreodată ca ei?

Nu am știut ce să-i răspund. În acea zi, la școală, am primit o veste bună: am câștigat un premiu la olimpiada de limba română. Am alergat acasă, bucuroasă, sperând că măcar de data asta voi primi o vorbă bună de la unchiul Lucian. Seara, când s-au întors, am intrat în camera lor, cu diploma în mână.

— Uite, am luat premiul întâi!

Mătușa Viorica a zâmbit, dar unchiul Lucian a ridicat din sprâncene.

— Foarte bine, dar să nu te mulțumești cu atât. Să vezi ce greu e în viață dacă nu ai bani. Premiile nu țin de foame.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit din cameră fără să spun nimic, iar lacrimile mi-au curs pe obraji. În acea noapte, am stat trează mult timp, gândindu-mă la cuvintele lui. Oare chiar nu contează munca, talentul, ambiția? Doar banii fac diferența?

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Tata și unchiul Lucian s-au certat la masă, când tata a spus că nu toți au norocul să se nască în familii bogate sau să aibă relații. Unchiul a râs și a spus că fiecare își face norocul cu mâna lui. Mama a încercat să calmeze spiritele, dar eu am simțit că prăpastia dintre noi devine tot mai adâncă.

Într-o seară, după o altă cină cu ovăz, Doru a izbucnit în plâns. — Nu mai vreau să trăiesc așa! Vreau să plec de aici, să nu-i mai văd niciodată!

L-am luat în brațe și am plâns împreună. Am simțit că nu mai pot suporta nedreptatea, umilința, diferențele care ne despart chiar și în propria casă. Am început să mă întreb dacă viața noastră va fi mereu așa, dacă vom reuși vreodată să ieșim din sărăcie, dacă munca și bunătatea chiar mai contează într-o lume în care unii se înfruptă din delicatese, iar alții trebuie să se mulțumească doar cu ovăz.

Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu că nu vreau să renunț la visurile mele. Vreau să cred că, într-o zi, vom putea și noi să ne bucurăm de viață, fără să ne simțim inferiori. Dar oare chiar există dreptate pentru toți sau doar pentru cei care au deja totul?

Voi ce credeți? Chiar contează cât muncești sau totul depinde de noroc și de familie?