Între două lumi: Povestea mea dintr-un sat uitat de lume

— Nu mai avem făină, mamaie, ce facem mâine la micul dejun? am întrebat-o pe bunica, privind-o cum răscolea prin dulapul vechi, cu ușile scârțâind a neputință. Era o dimineață rece de martie, iar în casa noastră din satul Văleni, frigul părea să se fi cuibărit nu doar în pereți, ci și în sufletele noastre. Tata era plecat la muncă în Italia de trei ani, iar mama, de când s-a îmbolnăvit, abia mai ieșea din cameră. Eu, Irina, aveam 17 ani și simțeam că port pe umeri toată greutatea lumii.

— Lasă, fata mea, om găsi noi ceva, mi-a răspuns bunica, încercând să-și ascundă lacrimile. Dar eu știam adevărul: nu mai aveam nimic. Nici bani, nici speranță. Doar promisiuni de la tata, care suna tot mai rar și trimitea tot mai puțin. În sat, toți vorbeau că a găsit pe altcineva acolo, că nu se va mai întoarce. Mama nu spunea nimic, dar o vedeam cum plânge noaptea, crezând că nu o aud.

În acea zi, am decis să merg la magazinul din sat, poate găsesc de lucru, orice, să pot aduce ceva acasă. Doamna Viorica, patroana, m-a privit lung, cu milă, dar și cu o urmă de neîncredere.

— Irina, tu ești fată bună, dar nu pot să te plătesc decât cu câteva pâini și ceva lapte. Nu merge nimic în satul ăsta, toți trăim de pe o zi pe alta.

Am acceptat fără să clipesc. Orice era mai bun decât nimic. În fiecare zi, după școală, spălam pe jos, aranjam marfa, ascultam bârfele femeilor care veneau să cumpere pe datorie. Așa am aflat că și familia noastră era subiect de discuție: „Săraca Irina, săraca Maria, uite ce-a ajuns casa lor de când a plecat Ion.”

Seara, când ajungeam acasă, mama mă aștepta cu ochii roșii, dar încerca să zâmbească. Bunica îmi punea în palmă o bucată de mămăligă și mă mângâia pe păr.

— O să fie bine, fata mea, o să vezi. Dumnezeu nu ne lasă.

Dar eu nu mai credeam. Într-o noapte, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu tata. Plângea și îl implora să se întoarcă, să nu ne lase de tot. El îi răspundea rece, spunând că nu poate, că are datorii, că acolo e greu. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai era tata pe care îl știam, cel care mă ridica pe umeri și îmi promitea că o să am tot ce-mi doresc.

La școală, colegii mă evitau. Unii râdeau pe la colțuri, alții mă priveau cu milă. Doar Ana, prietena mea din copilărie, îmi era aproape.

— Irina, hai să plecăm și noi, să nu mai stăm aici să ne pierdem viața. Uite, fratele meu e la Cluj, zice că găsim de lucru la o cafenea.

Mă tenta gândul, dar nu puteam să-mi las mama și bunica. Într-o seară, când am adus acasă o pâine și două iaurturi, mama m-a privit lung.

— Nu vreau să-ți sacrifici tinerețea pentru noi, Irina. Du-te, fă-ți un rost. Eu și mamaie ne descurcăm.

— Cum să vă las? Cine are grijă de voi?

— Nu ești tu mama noastră, fata mea. Tu trebuie să trăiești, nu să te pierzi aici, în sărăcia asta.

Am plâns amândouă, strânse una în alta, ca două frunze bătute de vânt. În acea noapte, am visat că zburam peste dealurile satului, departe, spre un oraș luminat, unde nimeni nu mă cunoștea și nu mă judeca.

A doua zi, am decis să plec. Am strâns într-o geantă câteva haine, caietele de școală și poza cu familia, de pe vremea când eram toți fericiți. Bunica m-a binecuvântat cu lacrimi în ochi, iar mama mi-a dat la pachet o bucată de cozonac, făcut din ultima făină rămasă.

— Să nu uiți niciodată de unde ai plecat, Irina. Și să nu-ți fie rușine cu noi.

Am ajuns la Cluj cu inima cât un purice. Ana mă aștepta la gară, cu zâmbetul ei cald. Am început să lucrez la cafenea, să învăț să zâmbesc clienților, să mă prefac că totul e bine. Dar în fiecare seară, când mă întorceam în camera mică de cămin, plângeam. Îmi era dor de casă, de mirosul de lemn ars, de vocea blândă a bunicii.

După câteva luni, am primit un telefon de la mama. Bunica se îmbolnăvise grav. Am alergat la gară, am luat primul tren spre Văleni. Când am ajuns, casa era mai tristă ca niciodată. Bunica zăcea pe pat, slabă, dar cu ochii plini de lumină.

— Să nu-ți pară rău că ai plecat, Irina. Ești speranța noastră. Să nu te întorci niciodată de tot aici, să nu te lași prinsă în lanțurile sărăciei.

A doua zi, bunica s-a stins. Am simțit că o parte din mine a murit odată cu ea. Mama era distrusă, iar eu mă simțeam vinovată că nu am fost acolo. Tata nu a venit nici la înmormântare. L-am urât pentru asta, dar și pentru că ne-a lăsat să ne descurcăm singure.

Am rămas cu mama, încercând să o ajut să-și revină. Dar satul era tot mai pustiu, tinerii plecau, bătrânii mureau. Într-o zi, am primit o scrisoare de la Ana: „Irina, viața nu te așteaptă. Îndrăznește să trăiești!”

Am decis să mă întorc la Cluj, să termin liceul, să încerc să intru la facultate. Mama m-a încurajat, deși ochii ei spuneau altceva. Am plecat din nou, cu inima frântă, dar cu speranța că, într-o zi, voi putea să o iau și pe ea cu mine, departe de sărăcia care ne-a urmărit toată viața.

Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb: oare câți dintre noi am fost nevoiți să alegem între familie și viitor? Oare cât de mult ne poate schimba sărăcia și lipsa de iubire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?