„Mama a Mers la un Azil de Bătrâni. M-a Privit cu Ochii Plini de Dorință”: Inima Mea a Durut și Am Spus Personalului că M-am Răzgândit

Când m-am născut, părinții mei erau deja în jurul vârstei de patruzeci de ani. Tatăl meu, Ion, era un om liniștit care lucra ore lungi la fabrică, în timp ce mama mea, Maria, era casnică și și-a dedicat viața creșterii mele. Crescând, m-am simțit mereu puțin în afara locului. Părinții prietenilor mei erau mai tineri, mai energici și păreau să înțeleagă mai bine lumea în care trăiam decât ai mei.

Ca și copil, adesea mă simțeam ca un suflet bătrân prins într-un corp tânăr. Vârsta părinților mei îi făcea mai conservatori și precauți, ceea ce se ciocnea cu exuberanța mea tânără și dorința de aventură. Cu toate acestea, mama și cu mine împărtășeam o legătură care era nerostită, dar profund simțită. Ea era mereu acolo pentru mine, chiar și atunci când nu realizam că aveam nevoie de ea.

Când am împlinit optsprezece ani, am plecat la facultate în alt oraș. Libertatea era exaltantă. M-am cufundat în viața vibrantă a campusului, mi-am făcut prieteni noi și rar mă uitam înapoi. Vizitele mele acasă au devenit rare, iar apelurile telefonice erau adesea grăbite. Mama nu s-a plâns niciodată; întotdeauna își încheia conversațiile cu un iubitor „Ai grijă de tine, Andrei.”

Anii au trecut și viața și-a urmat cursul. Am absolvit, mi-am găsit un loc de muncă în oraș și am început să-mi construiesc propria viață. Părinții mei au îmbătrânit, iar sănătatea lor a început să se deterioreze. Tatăl meu a murit când aveam douăzeci și cinci de ani, lăsând-o pe mama singură în casa care odată fusese plină de râsete și iubire.

O vizitam ocazional, dar fiecare vizită era o amintire dureroasă a cât de mult timp trecuse și cât de mult ne îndepărtasem unul de celălalt. Nu spunea niciodată direct, dar puteam vedea singurătatea în ochii ei. Încerca să se țină ocupată cu grădinăritul și tricotatul, dar era clar că îi lipsea teribil tatăl meu.

Într-o zi, am primit un apel de la vecina ei, Ana. Mi-a spus că mama mea a căzut și și-a rupt șoldul. Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Am fugit la spital, unde am găsit-o întinsă în pat, arătând fragilă și vulnerabilă. A zâmbit slab când m-a văzut, dar ochii ei erau plini de durere.

Medicii au recomandat să se mute într-un azil de bătrâni pentru reabilitare și îngrijire pe termen lung. Gândul de a o pune într-un azil mă umplea de vinovăție, dar știam că era cea mai bună opțiune pentru siguranța și bunăstarea ei.

Ziua în care am mutat-o în azil a fost una dintre cele mai grele zile din viața mea. În timp ce mergeam prin holurile sterile, ea se agăța de brațul meu, ochii ei căutând nervos în jur. Când am ajuns în camera ei, s-a așezat pe pat și m-a privit cu aceiași ochi plini de dorință care mă bântuiseră ani de zile.

„Inima mea doare,” a spus ea încet. „Nu vreau să fiu aici.”

Am simțit un nod în gât în timp ce încercam să o liniștesc. „E doar temporar, mamă. Te vei face bine aici.”

Dar adânc în sufletul meu știam că nu era adevărat. Realitatea era că probabil își va petrece restul zilelor în acel azil.

Pe măsură ce săptămânile treceau, o vizitam regulat. De fiecare dată părea mai retrasă și distantă. Femeia vibrantă care mă crescuse se stingea înaintea ochilor mei. Într-o seară, în timp ce stăteam lângă patul ei, mi-a luat mâna și a șoptit: „Îmi lipsește tatăl tău.”

Lacrimi mi-au umplut ochii când am realizat cât de mult sacrificase pentru mine de-a lungul anilor. Renunțase la propria fericire pentru a se asigura că eu aveam o viață bună.

Într-o noapte, am primit un apel de la azilul de bătrâni. Mama mea murise liniștită în somn. Vestea m-a zdrobit. Am simțit un sentiment copleșitor de regret pentru că nu am fost mai mult alături de ea.

În timp ce stăteam lângă mormântul ei, nu puteam să nu mă gândesc la toate momentele pe care le-am ratat împreună. Diferența de vârstă crease un gol pe care nu l-am putut niciodată umple complet.

În cele din urmă, mama mea mi-a predat o ultimă lecție: că dragostea transcende timpul și distanța. Și deși relația noastră a avut suișuri și coborâșuri, legătura pe care am împărțit-o a fost indestructibilă.