„Am Știut de Aventurile Tale de 10 Ani, Dar Am Prefăcut Că Sunt o Soție Fericită. Acum Plec”: A Spus După 25 de Ani de Căsnicie

Adelina stătea la masa din bucătărie, degetele ei urmărind marginea ceștii de cafea. Casa era ciudat de liniștită, un contrast izbitor față de haosul care o umpluse în ultimii 25 de ani. Ea fusese întotdeauna liantul care ținea totul împreună, dar astăzi, simțea că se destramă.

Radu a intrat, ochii lui abia întâlnindu-i pe ai ei. Tocmai se întorsese dintr-o altă „călătorie de afaceri”, și Adelina știa mai bine decât să ceară detalii. Știa despre aventurile lui de un deceniu acum, dar alesese să tacă. Se convinsese că era pentru binele copiilor lor, Andreea și Alexandru, dar în adâncul sufletului, știa că era pentru că îi era frică să fie singură.

„Radu, trebuie să vorbim,” a spus Adelina, vocea ei tremurând.

Radu a ridicat privirea, surprins de seriozitatea tonului ei. „Ce este?” a întrebat el, așezându-se în fața ei.

„Știu despre aventurile tale de zece ani,” a început ea, ochii umplându-se de lacrimi. „M-am prefăcut că sunt o soție fericită, dar nu mai pot. Plec.”

Fața lui Radu s-a albit. „Adelina, eu—”

„Nu,” l-a întrerupt ea. „Am auzit toate scuzele înainte. Am rămas pentru că am crezut că pot repara lucrurile, dar nu pot. Gata.”

Radu a rămas în tăcere șocată în timp ce Adelina s-a ridicat și a ieșit din cameră. S-a dus la dormitorul lor și a început să-și facă bagajele. Fiecare obiect pe care îl punea în valiză simțea ca o greutate ridicată de pe umeri.

În timp ce împacheta, amintirile îi inundau mintea. Își amintea ziua nunții lor, nașterea copiilor lor și nenumăratele momente de bucurie pe care le-au împărtășit. Dar acele amintiri erau pătate de durerea și trădarea pe care le-a îndurat.

Andreea și Alexandru erau amândoi la facultate, și Adelina știa că să le spună va fi partea cea mai grea. A ridicat telefonul și a format numărul Andreei.

„Mamă? E totul în regulă?” a răspuns Andreea, îngrijorarea evidentă în vocea ei.

„Nu, draga mea,” a răspuns Adelina, vocea ei frângându-se. „Îl părăsesc pe tatăl tău.”

A fost o pauză lungă la celălalt capăt al liniei. „De ce acum?” a întrebat în cele din urmă Andreea.

„Nu mai pot să mă prefac,” a spus Adelina. „Știu despre aventurile lui de zece ani și am crezut că pot suporta, dar nu pot.”

Andreea a oftat. „Înțeleg, mamă. Fă ceea ce trebuie să faci.”

Adelina a închis și l-a sunat pe Alexandru următorul. Reacția lui a fost similară cu cea a Andreei—șoc, urmat de înțelegere.

Cu bagajele făcute și rămas-bunurile spuse, Adelina a ieșit din casă pentru ultima dată. Nu știa unde merge sau ce îi rezervă viitorul, dar știa că nu mai putea rămâne într-o căsnicie fără iubire.

În timp ce conducea, lacrimile îi curgeau pe față. Petrecuse 25 de ani construind o viață cu Radu, doar pentru ca aceasta să se prăbușească în fața ochilor ei. Simțea un amestec de ușurare și tristețe, știind că era în sfârșit liberă dar și jelind pierderea vieții pe care o visase odată.

Adelina s-a cazat într-un mic motel la marginea orașului. Camera era modestă dar curată, și pentru prima dată în ani, simțea un sentiment de pace. S-a întins pe pat și a privit tavanul, întrebându-se care vor fi următorii ei pași.

Știa că reconstruirea vieții ei nu va fi ușoară. Va trebui să-și găsească un loc de muncă, un loc unde să locuiască și o modalitate de a merge mai departe fără Radu. Dar în ciuda incertitudinii, simțea o licărire de speranță. Făcuse primul pas spre recâștigarea vieții sale și asta era ceva de care putea fi mândră.

Pe măsură ce adormea, Adelina și-a dat seama că, deși nu putea schimba trecutul, încă putea să-și modeleze viitorul. Nu va fi ușor și vor fi multe alte lacrimi pe parcurs, dar era pregătită să facă față oricărui lucru care urma.