Zece fiice: Povestea unei mame care a căutat fericirea în umbra așteptărilor altora

— Iar nu-i băiat, Maria?
Vocea soacrei mele, Ileana, răsună ca un tunet în odaia mică, în timp ce moașa mă șterge de sudoare și-mi pune în brațe a zecea fetiță. Mă uit la chipul mic și roșu, simt dragostea crescând în mine, dar în același timp, o greutate apăsătoare mi se așază pe piept. Soțul meu, Vasile, stă în prag, cu ochii goi, evitând să mă privească.
— Ce să facem, mamă, așa a vrut Dumnezeu, încerc să spun cu o voce stinsă, dar Ileana oftează adânc și iese din cameră, trântind ușa.

Așa a început a zecea zi de naștere în casa noastră. Fiecare fată a fost întâmpinată cu tot mai puțină bucurie de familie, de parcă vina pentru lipsa unui băiat ar fi fost a mea. Satul șușotea, femeile mă priveau cu milă sau cu dispreț, iar bărbații dădeau din cap, ca și cum aș fi fost o femeie neîmplinită.

În fiecare dimineață, mă trezeam înainte de răsărit, pregăteam micul dejun pentru fete și pentru Vasile, apoi ieșeam la animale. Fetele mă ajutau, fiecare după puteri, dar mereu simțeam privirea grea a soacrei, care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească:
— Dacă ai fi fost femeie adevărată, ai fi dat un băiat casei.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, l-am găsit pe Vasile în curte, privind în gol. M-am apropiat încet, cu inima strânsă.
— Vasile, nu e vina mea…
El a ridicat din umeri, fără să mă privească.
— Satul râde de mine, Maria. Toți au băieți, numai eu…
— Și fetele noastre? Nu sunt destule? Nu vezi cât sunt de harnice, de cuminți?
— Nu-i același lucru. Un băiat duce numele mai departe, Maria.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am întors în casă, am plâns în tăcere, să nu mă audă nimeni. În acea noapte, am visat că alergam pe câmp, cu fetele mele după mine, râzând și ținându-ne de mână. M-am trezit cu lacrimi pe obraz, dar și cu o hotărâre nouă: nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună că nu sunt destul.

Anii au trecut, fetele au crescut. Ana, cea mare, a vrut să meargă la liceu în oraș. Vasile s-a opus:
— Ce să caute o fată singură la oraș? Să se facă de râs?
— Las-o, Vasile, e deșteaptă, poate să ajungă cineva, am încercat să-l conving.
— Nu, Maria! Fetele trebuie să stea acasă, să ajute la gospodărie, să se mărite.

M-am certat cu el, cu soacra, cu tot satul. Am simțit că mă sufoc. Într-o noapte, Ana a venit la mine, cu ochii plini de lacrimi:
— Mamă, de ce nu pot și eu să visez?
Am strâns-o în brațe, i-am șoptit la ureche:
— Să nu lași pe nimeni să-ți spună cine să fii. Nici măcar pe mine.

Am început să vând ouă și lapte la piață, să strâng bani pentru Ana. Am ascuns banii sub saltea, am mințit că sunt pentru zile negre. Într-o zi, când Vasile era plecat la pădure, am luat-o pe Ana de mână și am dus-o la autogară.
— Du-te, fată, și nu te uita înapoi.
Ea m-a îmbrățișat, plângând:
— Mamă, o să mă întorc după tine și surorile mele.

Când Vasile a aflat, a urlat la mine, m-a acuzat că i-am ruinat onoarea. Soacra a spus că nu mai sunt femeie în casa lor. Am dormit trei nopți în șură, cu capul pe un sac de fân, dar nu mi-a părut rău. Pentru prima dată, am simțit că am făcut ceva pentru mine și pentru fetele mele.

Anii au trecut, una câte una, fetele au început să viseze. Ioana a vrut să devină învățătoare, Maria să cânte la biserică, Elena să plece la oraș. De fiecare dată, m-am luptat cu Vasile, cu satul, cu prejudecățile. Am fost bârfită, judecată, uneori chiar ocolită. Dar în fiecare seară, când le vedeam pe fete râzând, știam că nu am greșit.

Într-o zi, Ana s-a întors acasă, cu o diplomă și un zâmbet larg. Vasile a privit-o cu mândrie, dar nu a spus nimic. Soacra a murit între timp, iar casa a devenit mai liniștită.

Acum, când mă uit la cele zece fete ale mele, fiecare cu drumul ei, cu visele și durerile ei, mă întreb dacă am fost o mamă bună. Poate că nu am dat un băiat casei, dar am crescut zece femei puternice, care nu se tem să viseze.

Uneori, noaptea, mă întreb: oare cât valorează fericirea unei femei într-o lume care încă așteaptă altceva de la ea? Și dacă aș lua-o de la capăt, aș avea curajul să lupt din nou pentru dreptul de a fi eu însămi?