Am trântit ușa cămării peste soția mea, iar dimineață am înțeles că am pierdut tot ce conta

„Stai jos, Irina, nu ridica tonul la mama!” — vocea mea răsună și acum în urechi, aproape animalică, neatentă la tot ce se întâmplă. Mama, cu privirea aspră și buzele strânse, ceruse din nou ca ciorba să fie mai caldă și Irina, poate prima dată de când suntem împreună, o contrazisese. „E destul de bună, măicuță, nu mai trageți mereu de mine.” Spațiul din bucătărie devenise o cutie sub presiune; gestul mamei către mine a fost scurt: „Fă ceva cu ea, Petre!” Am simțit cum îmi clocotește sângele, și fără să mă mai gândesc, am apucat-o pe Irina de mână. S-a împotrivit, lacrimile deja îi sticleau în ochi, dar am tras-o înspre camera de la marginea casei, spre cămară. „Dacă nu poți să arăți respect, atunci mai bine gândește de una singură!” și am trântit ușa, răsucind cheia, fără să mă uit înapoi. Prin crapătura ușii mi s-a strecurat în suflet un strigăt, dar l-am ignorat.

Noaptea aceea a trecut mai încet decât orice altă noapte din viața mea. Maică-mea s-a bosumflat la sufragerie, plângându-se că eu trebuie să fac ordine în familie, iar eu, cu pieptul strâns, cuvântam încet despre dreptate și respect, ca să mă conving pe mine însumi că nu greșesc. Dar nu m-am dus să văd ce face Irina, nici nu i-am dus apă sau mâncare. Mi-am spus: „O singură noapte o va face să înțeleagă…” Dar n-am dormit, am tot ascultat liniștea, până dimineața.

La răsărit, mi-am amintit chipul ei, surâsul ei din vremurile liniștite, vorba ei blândă când nimeni nu mai era drept cu mine. Ce caut eu? Am săpat în mine. Inima mi-a bătut tare, rușinată. „O voi elibera, îi dau un ceai cu miere și, poate, mă va ierta…”

Când am descuiat cămara, m-a izbit liniștea. Mi s-a tăiat respirația: spațiul era gol, un șal subțire căzut peste lada de mere, nimic altceva. Am năvălit prin casă, urlând: „Irina! Irina!” Mama a venit din cameră: „Ce faci, Petre, trezești vecinii!” Dar ochii mi s-au umplut de lacrimi – nu mă mai interesa ce spune oricine.

Am alergat afară, prin curte, pe drumul care ducea spre stația de autobuz, am întrebat vânzătoarea de la magazin dacă a văzut-o: „A trecut devreme, cu pas grăbit, cu ochii roșii de plâns.” Atunci am simțit că se rupe ceva în mine, cu un foc care arde încet, mocnit, greu de stins.

M-am întors acasă, m-am prăbușit pe patul nostru. „Ce am făcut?” Mâinile îmi tremurau, vocea îmi era pierdută. Mama s-a apropiat, și-a pus o mână pe umărul meu cu o liniște rece, care nu m-a mângâiat deloc: „Așa învață femeia să fie ascultătoare, Petre.” Atunci am urlat: „Nu, mamă! Eu am făcut un rău pe care nu pot să-l îndrept! N-ai înțeles nimic!”

Primele zile fără Irina au fost ca o pedeapsă. Vecinii șușoteau, sora ei a venit la mine la poartă: „Ești un sălbatic! Dacă pățește ceva, tu ești vinovat!” Fiecare cuvânt era o lovitură; de atunci, am lăsat căsuța să se scufunde în tăcere. Mâncarea nu mai avea gust, camera păstra urmele pașilor ei, nimic nu mai era așa cum știa ea să aranjeze.

Am căutat-o. Am telefonat la spital, am întrebat cunoștințe, am mers și la biserică, am scris scrisori către rudele din județul vecin. Nimic. Încet, am înțeles că regretul nu șterge faptele. Că, deși plâng noaptea și sunt gata să mă rog în genunchi pentru iertare, nimeni nu mă poate scăpa de povara a ceea ce am făcut. Mama, după câteva zile, a plecat la sora ei, lăsând în urmă liniștea apăsătoare a casei.

Nopțile deveniseră reci; miroseam cămașa Irinei, am păstrat-o pe pernă ca să mă amăgesc că încă e lângă mine. Prietenii au încercat să mă scoată în lume, să-mi înece vinovăția în paharele lor, dar nu m-am putut desprinde. Odată, preotul din sat mi-a spus la spovedanie: „Păcatul care te rupe pe dinăuntru te face om, dacă ai curaj să-l recunoști și să-l plângi.”

O clipă, m-am gândit să las totul – să plec, să abandonez moștenirea, să-mi fac bagajul și să încep de la zero. Dar am rămas, prizonierul amintirii ei și al propriei mele lașități. Am scris joi de joi o scrisoare către Irina — le adun pe raftul de sus, n-am știut unde să i le trimit.

Într-o dimineață de primăvară, după câteva luni, am primit veste: Irina era la sora ei în oraș. Nu m-am dus la ea pe neașteptate. I-am scris, i-am cerut să mă întâlnească într-un parc, să fie în siguranță, să nu simtă presiune. Când a venit, am văzut că a slăbit, părea obosită, dar în privirea ei era un calm pe care nu-l cunoscusem înainte. „Am iubit cândva omul care erai, Petre. Dar nu pot trăi cu cine ai devenit atunci.” Cuvintele ei au căzut greu, dezgolite de orice speranță. Am încercat, cu voce tremurată: „Am înțeles. Mi-am bătut joc de noi, de dragostea ta. N-am niciun drept să te cer înapoi, vreau doar să știi că regret. Zilnic.”

Ne-am despărțit fără promisiuni, fără reproșuri. După ce s-a pierdut pe alee am rămas încă mult timp nemișcat, întrebându-mă dacă voi putea fi vreodată iertat.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Învăț, mai târziu și mai greu decât trebuia, să spun „îmi pare rău” și să nu mai pun niciodată mândria deasupra iubirii. Mă întreb, uneori, dacă omul care am fost o clipă îmi va umbri mereu sufletul. Cum aș putea să mă iert, dacă singura care m-ar putea elibera cu adevărat nu mai vrea să audă de mine?