Ziua de naștere a Marisei și tăcerea singurătății mele

„Ai grijă, mama, nu vreau să întârzii!” Voci ridicate, Marisa grăbindu-se spre ușă, eu căutându-i geaca pierdută mereu. Astăzi, vocea Marisei răsună doar în amintirea mea — e ziua ei și știu că nu voi primi invitația pe care tot speram, poate absurd, să o primesc. De dimineață m-am trezit devreme, cu bătăi în piept, am întins mâna spre telefon, ca și cum aș fi simțit prezența ei. Nimic. Doar tăcerea aceea pe care, de ceva vreme, am ajuns s-o cunosc ca pe propriul meu nume.

Sunt Georgeta, văduvă de șase ani, și de atunci singura mea legătură adevărată cu lumea a rămas Marisa, fiica mea. Dar de ceva vreme totul s-a schimbat între noi. După moartea lui Mircea, soțul meu, din prea multă durere am început s-o sufoc pe Marisa cu grija mea, cu reproșurile mele că nu stă destul pe acasă, că nu-mi povestește ce i se întâmplă. Ea, mereu tăcută, răspundea doar cu uși trântite sau priviri pierdute în ecranul telefonului.

Mă învârt prin bucătărie și deschid dulapul cu borcanele de dulceață, le aranjez iarăși, de parcă aș putea da un rost zilei. Pe masă, fotografii cu Marisa copil – pampoane albe, genunchi juliți, zâmbet larg. O văd pe canapea, în prima zi de școală, cât se temea că nu o să-și găsească locul în bancă. Atunci, am sărit și i-am spus, cu o blândețe pe care mi-o recunosc cu greu acum: „Nu ești singură, fetița mea, sunt cu tine!”.

Acum sunt singură eu. Îmi pun laptele pe foc, îmi torn cafeaua, totul pe pilot automat. O aud pe vecina de sus, doamna Dobre, dând muzica tare, probabil se pregătește să primească musafiri. Mă uit pe geam, strada e aglomerată: oameni grăbiți, copii cu baloane colorate. Ridic mâna spre telefon a cincea oară — niciun mesaj nou.

Frântă sub greutatea singurătății, mă uit la ceas. E deja ora 10. În alți ani, Marisa venea cu tort, cu flori, mă lua în brațe și-mi spunea: „Fără tine, n-aș fi ajuns niciodată aici”. Acum, sărbătoarea asta mă doare. O știu acolo, la apartamentul ei, înconjurată de prieteni — eu nu am nici măcar dreptul să bat la ușă. Știu că orice aș spune, nu ar ajuta. Am încercat, când a plecat la facultate, să o sun în fiecare zi. La început, răspundea, apoi discuțiile s-au rărit până când, într-un octombrie frig, mi-a spus răspicat: „Nu ai încredere în mine nici să merg până la magazin fără să mă iei la întrebări!”.

Îmi amintesc momentul acela cu un nod în gât. N-am avut curajul să-i spun că eram pur și simplu pierdută fără ea, că-mi era frică și-mi simțeam viața golită. Oricât încercam să-i explic, parcă fiecare cuvânt mai risipea puntea dintre noi. Am ajuns să mă simt vinovată pentru grija mea, pentru suferința mea, pentru tot. Soarta a făcut să-mi pierd soțul, apoi am început să-mi pierd și fiica, încet, ca atunci când te uiți la o fotografie și culorile se șterg încetul cu încetul.

În bloc, se simte aroma de cozonac. Poate Marisa face tortul ei preferat, cu ciocolată, din care, când era mică, se lingea pe degete și râdea sălbatic. Mă duc la cutia cu scrisori, poate, totuși, vreo felicitare. Nimic, doar reclamă și facturi. Pe palier, două fete râd, una ține un buchet uriaș de baloane cu cerneală roz. „La mulți ani, Roxi!”, țipă ele. Mă întorc în casă, parcă și mai stingheră.

Deschid televizorul, dar nu pot urmări nimic. Mă gândesc la toți anii în care am sărbătorit împreună, la serile de Ajun când ne certam pe cine rupe cozonacul, la diminețile când Marisa mă striga din camera ei: „Mama, mai stai puțin lângă mine?”. Când a crescut, a venit aventura liceului, băieți, ieșiri târzii, și o distanță subtilă, din ce în ce mai adâncă, pe care nu știam s-o umplu. Am fost o mamă bună? Sau am pus ziduri de fiecare dată când mi-am arătat grija, dar și suferința?

Privesc spre fotografie, eu, Mircea și Marisa la mare. Valurile – atunci știam să zâmbesc fără povară. O dată pe săptămână, Marisa îmi duce câteva cumpărături, le lasă la ușă și pleacă grăbită, fără să accepte invitația pe care de fiecare dată o rostesc: „Nu vrei să intri, să bem o cafea, să stăm puțin la povești?” Răspunsul e mereu un zâmbet forțat: „Data viitoare, mama. Mă grăbesc.” Poate crede că nu văd…

Peste drum, văd o familie ieșind din bloc, râzând cu lacrimi. Mama, tata, doi copii, baloane, o păpușă uriașă. Dureros mi-e să-i privesc, așa cum odinioară mă priveam pe mine însămi. Unde am greșit? Ce n-am știut să fac? Poate că am cerut prea mult, poate că am vrut să umplu absența lui Mircea cu prezența Marisei, până am sufocat-o. Dar oare o mamă poate fi altfel, când inima i se sparge de dor?!

Seara cade greu peste geamurile apartamentului. Îmi vine să-i scriu Marisei un mesaj: „La mulți ani, iubita mea. Îmi e dor de tine. Dacă ai nevoie de ceva, sunt aici.” Îl scriu, îl șterg, îl rescriu. În cele din urmă, apăs „Trimite”. Stau cu privirea pierdută în ecran, aștept un „Mulțumesc”, măcar atât. Seara trece, telefonul tace. Cândva eram universul ei; acum nici stea căzătoare nu mai sunt în viața Marisei. Poate în viitor mă va ierta, poate distanța asta să doară și pentru ea. Până atunci… rămân cu gândurile, cu fotografiile, cu singurătatea mea.

Oare când iubirea devine apăsare, iar dorul se transformă în ziduri reci? Poate se va găsi un drum înapoi, sau rămânem doar umbre pentru cei pe care i-am iubit mai mult decât pe noi înșine?