Sunt doar „cea care muncește”? Lupta mea pentru un loc în propria familie

— Miruna, să nu uiți să faci piața astăzi, că vine bunica la prânz! — vocea mamei mi-a răsunat în suflet ca un ordin, nu ca o rugăminte. De zece ani, treaba asta n-a lipsit niciodată din rutina de sâmbătă. Mă uitam la tata, la fratele meu, la toată agitația din jur, și nimeni nu părea să observe oboseala de pe chipul meu. Știam deja scenariul: când totul era pregătit și masa pusă, bunica o să laude sosul, iar tata o să spună că „mama ta știe să țină casa ca la carte”. Mama zâmbea resemnată, apoi își aprindea o țigară la bucătărie. Doar eu, ca de obicei, eram invizibilă între roluri.