Zi de zi, aceeași oală: Când se termină sacrificiul meu?

— Zuzana, iar nu ai terminat de gătit? Am venit acasă flămând, știi bine că nu-mi place să mănânc reîncălzit!

Am simțit cum mușchii din umeri mi se încordează la cuvintele lui Petre, de parcă o bandă de cauciuc veche s-ar fi întins până la rupere. Supa clocotea deja pe aragaz, iar la cuptor mirosul de friptură abia prindea contur, dar nimic nu avea loc pe masă. Aveam acea senzație că timpul mă strivește.

Mă uit la ceas. 18:24. La televizor, știri despre scumpiri, războaie, oameni care își pierd casele. Îmi vine să râd amar. Dar cine mă ascultă pe mine, Zuzana, femeia care a uitat când a avut ultima dată o zi doar pentru ea?

— Mai ai răbdare zece minute, Petre—zic cât pot de calmă, dar vocea mea e subțire, abia audible.

— Zece minute? Deja sunt rupt de foame. Și la prânz am mâncat doar două sandwichuri seci la serviciu. Poate dacă nu te lăsai distrasă la telefon…

Mă mușc de limbă să nu răspund. Aș vrea să pot spune tot ce am în mine: că nu vreau să mai simt această datorie zilnică, că-mi doresc să pot trece pe lângă farfuriile cu resturi fără mustrări de conștiință… Da, Petre nu mănâncă niciodată resturi. Din prima săptămână de căsnicie, a spus-o clar: „Eu mănânc doar mâncare proaspătă, altfel simt că nu-s respectat.” Din păcate, atunci mi s-a părut ceva minor.

Cei aproape douăzeci de ani de căsătorie au măcinat încetul cu încetul gândul că aș putea trăi doar pentru mine. Mi-au rămas tabieturile din tinerețe: să stau la cafea pe balcon, să citesc reviste, să mă pierd în florile din grădină… Acum, toate astea s-au transformat într-o alergătură frenetică între supermarket, casa unde totul pare mereu murdar și bucătărie.

Uneori, mi-am imaginat un protest tăcut: las tigaia nespălată, ignor frigiderul burdușit cu ciorbă nemâncată de ieri. Dar dimineața Petre găsește resturile și le aruncă la gunoi fără să comenteze; nu e nevoie de cuvinte ca să simt reproșul în aer.

— Mamă, pot să mănânc ceva dulce?
Vocea Linei, fiica noastră de șaisprezece ani, îmi întrerupe gândurile.
— Doar puțin, Lina, apoi vii și mă ajuți la salată, da?
— Of, mereu trebuie să facem totul!
Nici ea nu mă ajută cu mai multă tragere de inimă, deși o înțeleg. Poate și eu eram la fel la vârsta ei, nemulțumită de reguli, dorindu-mi altceva fără să știu exact ce.

Încep să tai legumele, robot, gândindu-mă la mama mea, la schimbările vremurilor, la ce înseamnă să fii soție acum. Poate sunt prea exigentă cu mine—sau poate chiar mi-am pierdut de tot simțul valorii.

— Ai putea să faci data viitoare ardei umpluți, săptămâna asta n-ai făcut, spune Petre pe tonul acela autoritar, ca și cum ar comanda la restaurant.

— Știi, dacă ai vrea, ai putea și tu să încălzești ceva, nu-i sfârșitul lumii, îi răspund, cu voce tremurândă.

Se uită la mine peste ochelari, năucit, ca și cum n-ar pricepe de unde vine revolta mea.

— Ce s-a întâmplat?

— M-am săturat să gătesc zilnic, Petre. Chiar nu poți mânca odată și altceva decât proaspăt?

Respirația lui rămâne suspendată o secundă, dar evită să răspundă.

Cina se consumă în liniște grea. Număr fiecare minute până când pot strânge masa. Lina își trimite mesaje pe telefon, fără să ridice ochii din ecran. Eu și Petre suntem doi străini la aceeași masă. Mă simt mai singură ca niciodată.

După ce spăl vasele, mă prăbușesc pe canapeaua din sufragerie. Ascult zgomotele casei, urmărind cum se furișează tristețea în fiecare colț. Îmi amintesc promisiunile lui Petre de altădată, planurile noastre de călătorii, seriile de filme privite la cozile de tren. Nu știu când am devenit un simplu accesoriu al rutinei lui.

La un moment dat, intră Lina în cameră.
— Mamă, tu ești bine?

Îi zâmbesc forțat.
— Da, dragă, sunt doar obosită.

Mă uit la ea și mă gândesc: oare ce traseu o va duce și pe ea aici, peste ani? Ce exemplu îi ofer eu?

Petre vine să aprindă televizorul, ignorant față de valul rece ce s-a așternut peste casă.

Seara târziu, în timp ce toți dorm, mă duc la bucătărie. Poate ar trebui să schimb ceva. Dacă i-aș spune la modul cel mai serios, direct și calm, ce simt? Sau poate ar trebui să iau o pauză, să plec o zi, două. Să vadă și el ce înseamnă lipsa. Dar cine să aibă grijă de ei dacă nu eu?

Mă privesc în oglinda cuptorului. Chipul mi-este palid, privirile tulburi. Nu vreau să ajung la bătrânețe cu gustul amar al regretului. Mă sufocă gândul că totul va fi mereu așa.

Poate nu-i despre mâncare. Poate nu-i despre resturi. Poate e despre o viață lăsată pe pauză, o femeie care cere, în tăcere, dreptul la porția ei de fericire.

— Oare câte femei trăiesc, ca și mine, tăcute, într-o lume a farfuriilor spălate și a visurilor uitate? Când vine rândul nostru? Va observa cineva vreodată că și noi merităm să fim fericite?