„Bunica Crede că Îi Datorăm Totul pentru Că Ne-a Dat Casa”

Andrei știa dintotdeauna că bunica lui, Livia, era o forță de temut. Era genul de femeie care putea comanda o cameră doar cu o privire, iar cuvintele ei aveau puterea de a tăia mai adânc decât orice cuțit. Când i-a oferit casa ei veche, părea o binecuvântare. Dar pe măsură ce timpul trecea, devenea clar că acest cadou venea cu condiții—condiții care îl sufocau încet.

Livia locuise în casă peste cincizeci de ani. Era o casă modestă, cu două etaje, într-un cartier liniștit, plină de amintiri și suveniruri ale unei vieți bine trăite. Când a decis să se mute într-un apartament mai mic, i-a oferit casa lui Andrei. La început, era în culmea fericirii. El și soția lui, Elena, se chinuiau să economisească suficienți bani pentru un avans la propria lor locuință, și aceasta părea soluția perfectă.

Dar din momentul în care s-au mutat, Livia a făcut clar că încă considera casa ca fiind a ei. Venea neanunțată, rearanjând mobila și criticând alegerile de decor ale Elenei. „Așa nu era când o aveam eu,” spunea ea, mutând o vază sau un tablou înapoi la locul original. Andrei a încercat să stabilească limite, dar Livia era necruțătoare.

„După tot ce am făcut pentru voi,” spunea ea, cu vocea plină de vinovăție. „Ar trebui să fiți recunoscători.”

Elena încerca să fie răbdătoare, dar intruziunile constante o epuizau. „Trebuie să vorbim cu ea,” i-a spus ea lui Andrei într-o seară după ce Livia plecase furioasă pentru că vopsiseră sufrageria într-o culoare care nu-i plăcea. „Așa nu merge.”

Andrei a fost de acord, dar se temea de confruntare. Știa destul de bine că bunica lui nu va reacționa bine. Dar ceva trebuia să se schimbe.

A doua zi, au invitat-o pe Livia la cină. În timp ce stăteau în jurul mesei, Andrei a tras adânc aer în piept și a început. „Bunico, apreciem tot ce ai făcut pentru noi. Dar avem nevoie de puțin spațiu. Acum aceasta este casa noastră.”

Ochii Liviei s-au îngustat. „Casa voastră? V-am dat această casă. Nu ați avea nimic dacă nu era pentru mine.”

„Nu este corect,” a intervenit Elena. „Te iubim, dar trebuie să facem acest loc al nostru.”

Livia s-a ridicat brusc, scaunul scârțâind pe podea. „Înțeleg cum stau lucrurile,” a spus ea rece. „Nu apreciați nimic din ce am făcut pentru voi.”

Cu asta, a ieșit furtunos din casă, trântind ușa în urma ei. Andrei și Elena au rămas în tăcere șocată, greutatea confruntării atârnând greu în aer.

Zilele s-au transformat în săptămâni și Livia nu a sunat sau vizitat. Andrei simțea un amestec de ușurare și vinovăție. Știa că au făcut ceea ce trebuia, dar ura că s-a ajuns aici.

Într-o seară, în timp ce stăteau pe verandă, telefonul lui Andrei a sunat. Era vărul lui, Victor. „Hei, doar voiam să-ți spun că bunica nu se simte bine,” a spus Victor. „A fost foarte supărată de la discuția voastră.”

Inima lui Andrei s-a scufundat. Știa că bunica lui putea fi dificilă, dar nu a vrut niciodată să o rănească. A decis să o viziteze a doua zi.

Când a ajuns la apartamentul ei, Livia părea fragilă și obosită. „Bunico,” a început el încet, „îmi pare rău dacă te-am rănit. Aveam doar nevoie de puțin spațiu.”

Livia l-a privit cu ochi triști. „Doar am vrut să ajut,” a spus ea încet. „Nu am vrut să fac lucrurile mai rele.”

Andrei a îmbrățișat-o strâns, simțind greutatea relației lor tensionate apăsând asupra lui. Au vorbit un timp, încercând să găsească un teren comun, dar daunele erau deja făcute.

În cele din urmă, nu și-au reparat complet relația. Livia a murit câteva luni mai târziu, lăsându-l pe Andrei cu un amestec de regret și ușurare. Casa era acum a lor, cu adevărat a lor, dar a venit cu un preț.