Le-am spus copiilor mei că nu vreau bani, doar să aud cheia în ușă măcar din când în când, iar ei mi-au răspuns de parcă le ceream viața întreagă

„Iar începi, mamă?”

Asta mi-a spus Elena ultima dată, cu vocea aceea tăiată, obosită, de parcă o trăgeam de mânecă dintr-un incendiu. Eu stăteam în bucătărie, pe scaunul ăla vechi cu pernă subțire, și mă uitam la oala cu supă care fierbea prea tare. Telefonul era pe difuzor. În casă se auzea numai clocotul și respirația mea.

„Nu încep nimic, mamă, doar… te-am sunat să te întreb dacă ai putea să treci duminică pe la mine. Sau să mă iei la tine o noapte. Atât.”

A urmat o pauză scurtă. Apoi oftatul acela pe care îl știu prea bine.

„Am doi copii, serviciu, casă, rate. Sunt terminată. Nu pot să alerg în fiecare weekend și la tine.”

Și uite așa, o propoziție simplă mi-a rămas în piept ca un cui.

Sunt văduvă de patru ani. Am șaizeci și nouă de ani și stau singură într-un apartament cu două camere, la etajul patru, într-un bloc vechi dintr-un cartier de la marginea Bucureștiului. Blocul nostru e din ăla unde iarna trosnesc țevile și vara se aude fiecare ceartă de pe scară. Când trăia Dumitru, parcă nici pereții nu erau așa goi. El trântea ușa, bombănea de prețurile din piață, punea televizorul prea tare. Acum aud frigiderul, vecina de sus și câte un câine de afară. Atât.

N-am rămas fără copii. Asta e partea cea mai grea de explicat. Am o fată și un băiat. Elena stă tot în București, doar că pentru mine uneori pare mai departe decât Spania. Ionuț chiar în Spania e, plecat de opt ani. La început suna des. După aia, din ce în ce mai rar. Acum, dacă mă sună o dată pe săptămână, cică să zic mersi.

Eu nu cer bani. N-am cerut niciodată. Am pensia mea, mică, dar mă descurc. Mai tai de la carne, mai sting lumina, mai am o plasă cu pungi în debara, ca tot omul. Nu asta e problema. Problema e că uneori trec trei zile și nu aud un glas cunoscut. Și încep să mă uit la ușă ca o proastă, de parcă o să se deschidă singură.

După ce a murit Dumitru, în primele luni, Elena venea mai des. Îmi aducea copiii, făceam griș cu lapte pentru ei, se jucau prin sufragerie. Era gălăgie, era viață. Pe urmă a început să vină tot mai în fugă.

„Mami, stăm puțin că trebuie să ajungem și la cumpărături.”

„Mami, nu pot să mai urc, las plasa la scară, coboară tu.”

„Mami, te sun diseară.”

Diseara aia nu mai venea niciodată.

Cu Ionuț e alt fel de durere. El vorbește scurt, repede, mereu cu ceva pe fundal. O mașină, o ușă, o femeie care întreabă ceva în spaniolă. Îmi zice „mamă, sunt bine, muncesc mult, vorbim”. Eu încerc să prelungesc două minute.

„Mamă, ai mâncat?”

„Da, mamă.”

„Și când mai vii?”

„Nu știu.”

„Că poate… poate la vară.”

„Mamă, nu pot să vin din Spania de fiecare dată când te simți tu singură.”

Mi-a spus-o sec, fără răutate poate, dar exact asta m-a rupt. Eu nu-i cerusem să vină „de fiecare dată”. Îi spusesem doar că mi-e greu. Atât. Dar în urechile lor, tot ce spun eu se transformă în reproș.

Poate și pentru că uneori chiar reproșez. Uite, o spun sincer. Când stai singur și vorbești doar cu tine, începe să ți se strângă în gură tot ce n-ai zis. Și când prinzi pe cineva la telefon, iese urât.

„Bine că pentru alții ai timp.”

„Dacă trăia tac-tu, nu mă lăsai așa.”

„V-ați făcut viețile și eu am rămas ca o mobilă veche.”

Știu. Nu sunt vorbe frumoase. Dar sunt vorbe de om rănit, nu de mamă rea.

Anul trecut m-am dus la centrul de zi pentru seniori, la îndemnul unei vecine. „Te mai dezmorțești, Marioara, mai vorbești cu lumea”, mi-a zis. M-am dus. Era curat, oamenii politicoși, ceai, scaune aliniate, niște doamne care croșetau și niște domni care jucau table. Numai că eu m-am simțit și mai singură.

Toți aveau pe cineva despre care să vorbească. „Mă ia fata diseară.” „Îmi vine ginerele.” „Aseară am dormit la băiat.” „Nepotul meu e olimpic.”

Eu ce să zic? Că fata mea e prea obosită și băiatul meu e prea departe?

Am mai mers de două ori și m-am lăsat. Veneam acasă și plângeam în baie, să nu mă vadă nimeni. Ridicol, nu? La vârsta asta, să plângi în baie în apartamentul tău gol.

Momentul cel mai urât a fost acum trei luni. M-am simțit rău într-o seară. Nu ceva grav, cred. Mi-a crescut tensiunea, mi se înmuiaseră picioarele și îmi țiuiau urechile. M-am speriat. Prima dată am sunat-o pe Elena. Nu a răspuns. Am sunat iar. A treia oară mi-a închis. După zece minute m-a sunat ea, nervoasă.

„Sunt la serbarea lui Vlad! Ce s-a întâmplat?”

Eu deja plângeam.

„Mi-e rău. Atât. Mi-e rău și m-am speriat.”

„Și de ce mă suni de cinci ori? Sunai la salvare dacă era grav!”

„Am vrut să aud pe cineva de-al meu.”

Tăcere.

Apoi, mai încet, dar rece:

„Nu poți să pui pe mine toată frica ta, mamă. Nu pot să duc asta.”

M-a lovit mai tare decât amețeala. Toată frica mea. De parcă eu o ambalam și i-o trimiteam intenționat.

În seara aia a venit totuși, după două ore. A intrat grăbită, cu geaca pe ea, mirosea a parfum și a drum. Mi-a luat tensiunea, mi-a făcut ceai, s-a uitat prin dulap după pastile și bombănea.

„Trebuie să-ți faci analizele.”

„Trebuie să mănânci mai bine.”

„Trebuie să nu te mai sperii din orice.”

Eu mă uitam la ea cum se mișcă prin bucătăria mea și mi se rupea inima de dor, deși era acolo, la doi pași.

La plecare i-am zis încet:

„Rămâi în seara asta.”

S-a oprit cu mâna pe clanță. Nici nu s-a întors bine spre mine.

„Nu pot. Mă așteaptă copiii.”

„Și eu cine te așteaptă?”

A închis ochii o secundă. Aia a fost. Apoi s-a întors brusc.

„Vezi? Exact asta faci. Orice aș face, nu e bine. Vin și tot plec vinovată.”

N-am mai zis nimic. Am auzit cheia, ușa, apoi liniștea aia pe care am ajuns s-o urăsc fizic.

După câteva zile m-a sunat Ionuț. Probabil îi spusese sora lui.

„Ce se întâmplă cu tine, mamă? Elena zice că o termini psihic.”

Am rămas mută. Eu pe cine terminam? Eu, care îmi încălzeam singură ciorba și dormeam cu televizorul aprins doar ca să aud voci?

„Așa i-ai spus? Că o termin psihic?”

„Mamă, înțelege și tu. Are viața ei. Avem toți probleme.”

„Și eu ce am? Mofturi?”

„Ai singurătate, da. Dar nu poți să ne faci responsabili pentru fiecare seară în care te simți rău.”

M-am așezat pe pat și am simțit că nu mai am aer. Pentru prima dată m-am întrebat dacă poate chiar sunt o povară. Dacă poate ei chiar mă văd ca pe o sarcină care sună, cere, plânge și învinovățește.

De atunci încerc să mă abțin. Nu mai sun așa des. Aștept eu. Uneori stau cu telefonul lângă pernă și mă uit la ecran când se aprinde de la reclame sau mesaje de la operator. Ridic repede, crezând că e unul dintre ei. Nu e.

Elena a mai venit duminica trecută cu copiii. A stat o oră și douăzeci de minute, că m-am uitat. Mi-a adus banane, detergent și două caserole cu mâncare. S-a purtat frumos, chiar frumos. Dar tot pe fugă. Înainte să plece, nepoata mea cea mică m-a întrebat:

„Mamaie, de ce stai mereu singură?”

Elena a înroșit puțin și i-a zis repede:

„Pentru că așa vrea mamaie, iubita mea.”

Am simțit atunci ceva urât în stomac. Așa vreau eu?

N-am contrazis-o. Ce era să fac, să-i spun copilului că nu, mamaie nu vrea, doar că nu are cu cine?

Seara, după ce au plecat, am strâns farfuriile și am găsit sub masă o agrafă roz a nepoatei. Am ținut-o în palmă mult timp. Un lucru mic, fără valoare. Și totuși am plâns de parcă țineam în mână toată familia mea.

Adevărul e că și eu i-am crescut altfel decât aș fi vrut. Cu grijă multă, dar și cu asprime. Cu „mănâncă tot”, „nu mă face de râs”, „am muncit pentru voi”. Poate că acum culeg și eu distanța în care i-am învățat să se apere. Poate că ei chiar cred că dacă vin mai aproape, îi prind cu plasa vinovăției și nu-i mai las.

Dar cât are voie un om să ceară? Cât e prea mult să vrei de la copiii tăi? O duminică? Un telefon fără grabă? O noapte în care să nu adormi privind spre ușă?

Spuneți-mi voi, că eu nu mai știu: sunt o mamă care cere prea mult sau doar o femeie care nu mai poate duce singurătatea asta?

Și dacă ai voștri încă vă sună doar ca să vă audă respirând, chiar e așa greu să răspundeți?