Le-am crescut singură, le-am primit înapoi în casa mea, iar într-o seară le-am spus să plece: poate cea mai grea decizie din viața mea

— Mamă, iar ai ascuns pâinea?

Așa a început. Cu vocea Irinei tăioasă, din bucătărie, și cu Mara plângând în camera cealaltă că i-a trezit băiatul țipătul. Eu stăteam pe marginea patului din sufragerie, în capot, cu genunchii umflați și mâinile tremurând pe cana de ceai. Era șase fără un sfert dimineața. Nici nu se luminase bine.

— N-am ascuns nimic, Irina. Am pus-o în cuptor, să nu o mai rupă copiii cu mâinile murdare.

— Normal. La noi totul e cu reproș.

„La noi.” M-a lovit expresia asta mai tare decât dacă mi-ar fi trântit o ușă în față. La noi? Apartamentul ăsta de două camere fusese al meu când ele nici nu știau să lege două cuvinte. Aici am plâns când m-a lăsat tatăl lor. Aici am stat iarna cu geaca pe mine, să economisesc căldura, ca ele să doarmă învelite.

Le-am crescut singură de când Irina avea șapte ani și Mara patru. Tatăl lor, Cătălin, a plecat într-o marți, după prânz. Mi-a zis că „nu mai poate”, că el „nu e făcut pentru viața asta”. Viața asta însemna chirii restante, navetă, copii mici, lapte pe caiet și oboseală. A plecat și atât. Două luni a mai dat niște bani, apoi a dispărut din peisaj ca și cum noi am fi fost o greșeală de tinerețe.

Am lucrat unde am apucat. La confecții, la curățenie într-un cabinet stomatologic, apoi femeie de serviciu la o școală. Dimineața mă trezeam la cinci, le lăsam sandvișuri, alergam la autobuz, iar seara veneam și mai făceam mâncare, spălam, călcam, verificam teme. Uneori adormeam pe scaun. Nu m-am plâns. Sau, mă rog, m-am plâns în gând, cu capul în pernă.

Irina a fost mereu iute, orgolioasă, cu gura mare. Mara, mai moale, mai fricoasă, genul care tace și strânge în ea până explodează. Le-am ținut în școală cum am putut. Le-am cumpărat rochii de serbare de la second, pe care le coseam noaptea să pară noi. Am mâncat eu cartofi prăjiți trei zile la rând ca să le pot da lor bani de excursie. Nu vreau statuie pentru asta. Doar că uneori mă întreb dacă au văzut.

Când au crescut, am respirat și eu puțin. Irina s-a măritat prima, cu Sandu, șofer pe dubă, glumeț la început, apoi tot mai nervos. Mara a stat mai mult cu mine și după aia s-a mutat cu Doru, băiat de cartier, priceput la toate și bun la vorbe. Am crezut, ca orice mamă proastă de iubire, că gata, s-au așezat și ele.

Numai că viața nu te întreabă dacă mai poți.

Irina a venit prima înapoi. Plângea pe scara blocului, cu o fetiță de trei ani de mână și cu două sacoșe.

— Mamă, doar puțin. Până ne punem pe picioare. Sandu a rămas fără serviciu și proprietarul ne-a dat afară.

Cum să spun nu?

Au dormit în sufragerie. Eu m-am mutat în dormitorul mic, pe o canapea veche pe care o simțeam în oase. După șase luni, a apărut și Mara cu Doru și cu băiețelul lor.

— Doar o perioadă scurtă, mamă. Până strângem avansul.

Perioada scurtă s-a făcut aproape patru ani.

În două camere ajunseserăm șapte oameni și doi copii mici care creșteau și ei, cu energie cât pentru tot blocul. Dimineața era coadă la baie. Seara era coadă la aragaz. Frigiderul gemea și totuși mereu lipsea ceva. Eu cumpăram ulei, zahăr, detergent, scutece uneori, că „lăsau pe mâine” și mâinele ăla pica tot pe mine.

Nu banii au fost cel mai greu de dus. Ci aerul din casă.

Irina și Mara se certau din orice. De la cine a lăsat chiuveta murdară până la cine stă mai mult cu copiii. Sandu se închidea în el și, când izbucnea, ridica tonul de se zguduiau geamurile. Doru era genul care promitea mult.

— Săptămâna viitoare vorbesc pentru o lucrare.

— Luna asta intră niște bani.

— Rezolv eu.

Nu rezolva nimic. Stătea pe telefon, fuma pe balcon și se supăra dacă îi spuneam ceva.

În propria mea casă ajunsesem să merg pe vârfuri. Dacă voiam să deschid televizorul, era deranj că adoarme copilul. Dacă spălam seara, consuma prea mult curent. Dacă spuneam să se strângă după ei, eram rea. Îmbătrânisem brusc, de parcă pe lângă ridurile mele se așezaseră și ale lor.

Într-o duminică am făcut sarmale. Era singurul fel de mâncare la care se strângeau toți fără comentarii. M-am gândit că poate stăm omenește. N-a ținut mult.

Fetița Irinei a vărsat paharul cu suc peste caietele băiatului Marei. Mara a ridicat tonul la copil. Irina a sărit.

— Nu țipi la fata mea!

— Atunci educ-o, Irina!

Sandu a lovit cu palma în masă.

— Gata, terminați!

Doru a râs strâmb.

— Normal, tu dai ordine aici.

Și de acolo s-a rupt totul. Țipete, scaune trase, copiii plângând. Eu încercam să îi opresc, dar nimeni nu mă mai auzea. La un moment dat, Irina a zis printre dinți:

— Dacă n-ar tot băga mama nasul în toate, poate am trăi și noi normal.

Am încremenit.

Mama. Adică eu. Eu, care spălam după toți, găteam, plăteam întreținerea când rămâneau în urmă, împrumutam bani de medicamente pentru copii. Eu eram problema.

N-am zis nimic atunci. Am strâns farfuriile cu mâini reci și am spălat în tăcere. Apa curgea, ele se mai certau în fundal, copiii sughițau de plâns. Și în chiuveta aia, printre foi de varză și orez lipit, am simțit ceva urât, ceva care semăna cu sfârșitul.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am uitat la tavan și am făcut socoteli. Nu de bani. De viață. Câți ani mai am? Câți ani mai stau așa? Să mă trezesc speriată, să-mi ascund biscuiții în dulap ca să am ce mânca dimineața cu ceaiul, să mă simt vinovată că exist în casa mea?

A doua zi i-am chemat pe toți la masă. Fără țipete. Fără pregătire.

— Am ceva de spus.

Irina s-a uitat urât.

— Iar începe.

— Da, încep eu, că e casa mea și n-am mai început de mult.

S-a făcut liniște. Până și copiii s-au oprit.

— V-am ajutat cât am putut. Poate și mai mult decât am putut. Dar nu mai pot. Nu mai am putere, nu mai am liniște și nu mai am loc să respir. Vreau ca fiecare familie să își caute chirie. Vă dau trei luni.

Mara a început să plângă imediat.

— Mamă, ne dai afară?

Mi s-a strâns pieptul.

— Nu vă dau afară în stradă. Vă spun că trebuie să vă faceți viața voastră. Eu nu vă mai pot ține pe toți aici.

Sandu a mormăit ceva despre lipsă de recunoștință. Doru a împins scaunul și a ieșit pe balcon, trântind ușa. Irina s-a înroșit toată.

— După tot ce am tras și noi?

Atunci m-am ridicat. Nu mai țin minte de unde am scos vocea aia.

— Și eu ce am tras, Irina? Știi? Chiar știi? Când vă culcam și mă duceam în baie să plâng în tăcere, să nu mă auziți? Când n-aveam bani de cizme și puneam carton în pantofi? Când mâncam resturile voastre ca să vă ajungă vouă? Eu când am avut locul meu? Când am avut și eu o viață?

A tăcut. Toți au tăcut.

Mara și-a șters ochii cu mâneca.

— Noi am crezut că… că e normal să stăm aici până ne revenim.

— V-ați revenit prea comod, am zis. Și m-a durut că am zis-o, dar era adevărul.

Au urmat săptămâni înghețate. Vorbe puține. Uși închise. Suspine. Reproșuri aruncate pe jumătate. Dar, încet, au început să caute. Irina și Sandu au găsit o garsonieră la marginea orașului. Mică, scumpă, dar a lor. Mara și Doru s-au mutat în chirie cu încă un cuplu, provizoriu, până se descurcă.

În ziua în care au plecat, casa a rămas vraiște. Jucării sub calorifer, o șosetă mică după ușă, miros de mâncare și de detergent ieftin. M-am așezat în mijlocul sufrageriei și am început să plâng. Nu de regret. Nici numai de ușurare. De toate la un loc. De mamă, de femeie, de om obosit.

Seara mi-am făcut un ou ochi și o salată. Doar pentru mine. Am mâncat în liniște. Se auzea doar frigiderul și, de afară, un câine lătrând. Atât. Și liniștea aia, pe care altădată aș fi numit-o singurătate, mi s-a părut aproape sfântă.

Fetele mă sună și acum. Uneori calde, alteori reci. Încă mai au în ele supărare, știu. Poate cred că am fost crudă. Poate am fost. Dar dacă o mamă se sacrifică până nu mai rămâne nimic din ea, cine îi pune la loc bucățile?

Spuneți-mi voi, am cerut prea mult când am vrut să pot trăi, măcar la bătrânețe, în liniște, în casa mea?

Și de ce ne e mai ușor să iertăm un tată care a plecat decât o mamă care, într-un final, a spus „ajunge”?