La masa de sărbătoare am înțeles, prea târziu, cât de singură era mama mea

— Lasă, mamă, dacă vrei să vii, vii. Dacă nu, cum crezi, am zis la telefon, cu oala pe foc și cu nervii întinși.

La capătul celălalt s-a lăsat o tăcere scurtă.

— Da, bine, vedem… să nu vă încurc, a murmurat mama.

M-a enervat răspunsul ei. Mereu așa. Niciodată clar, niciodată cu bucurie. Parcă îi făceai o favoare că o inviți în propria familie. Am închis și am dat ochii peste cap. Soacra mea, Viorica, care toca salata de boeuf lângă mine, a pufnit.

— Așa e sora Elena, complicată. Dacă voia, zicea direct.

Am tăcut, dar în sinea mea i-am dat dreptate.

Era ziua lui Cătălin, băiatul meu cel mare, și făceam masa la noi, în apartamentul din Berceni. Veniseră cumnata mea cu soțul, nașii, doi veri, copii mulți, gălăgie, farfurii, prăjituri, telefoane puse la încărcat prin toată casa. Genul de sărbătoare în care te miști continuu și seara nu mai știi ce-ai spus și cui.

Mama a venit totuși. A intrat încet, cu paltonul ei vechi gri și cu o pungă mică în mână.

— Am adus niște eugenii pentru copii, a zis.

Mi s-a strâns ceva în piept pentru o secundă. Eugenii. În casă erau cozonac, tort de la cofetărie și fursecuri. Dar n-am zis nimic.

— Pune-te, mamă, unde vrei, i-am spus, deja întoarsă spre cuptor.

Și asta a fost. Acum, când mă gândesc, parcă aud golul din propoziția mea.

S-a așezat pe colțul canapelei din sufragerie. Toți vorbeau peste toți. Viorica povestea tare despre vecina de la trei. Cumnata mea râdea. Bărbații comentau politica și prețurile la curent. Copiii alergau prin casă. Mama zâmbea din când în când, dar nimeni n-o întreba nimic. Nici eu.

O vedeam cu coada ochiului cum își netezea fusta și își ținea geanta în poală, de parcă era în vizită la străini.

La un moment dat, a încercat să spună ceva.

— La mine în bloc, să vedeți că…

— Auzi, Dănuț, mai pune niște vin! a strigat Viorica peste ea.

Mama s-a oprit. A zâmbit scurt. Și a tăcut.

Nu știu de ce m-a iritat atunci tăcerea ei. Poate pentru că semăna cu un reproș mut.

Când am adus tortul, toată lumea cânta pentru Cătălin. Numai mama bătea din palme încet, cu întârziere, uitându-se mai mult la mine decât la copil. Avea privirea aia pe care o știam din copilărie, când voia să spună ceva important și nu găsea momentul.

După ce au mâncat toți, am intrat în bucătărie să strâng. Viorica a venit după mine și a zis, cu voce joasă:

— Mama ta iar stă bosumflată. Parcă ne strică cheful. Sincer, dacă tot vine, măcar să vină omenește.

M-am aprins imediat.

— Exact! Mereu trebuie să ghicim ce vrea. Nu putea să zică la telefon: „Da, vin cu drag”? Tot timpul parcă o obligăm.

N-am știut că mama era pe hol. A apărut în ușa bucătăriei atât de tăcut, încât aproape am scăpat farfuria din mână.

— N-ați uitat doar să mă întrebați ceva azi, a zis ea. Ați uitat de mine de tot.

S-a făcut liniște. Din sufragerie se mai auzea televizorul și râsul copiilor.

— Mamă, nu dramatiza, am zis eu, prost, foarte prost. E multă lume, fiecare…

— Nu dramatizez, Mihaela. Spun doar ce e.

Și-a strâns cardiganul la piept.

— Când m-ai sunat, ai vorbit cu mine de parcă făceai prezența. „Dacă vrei, vii.” Când am intrat, nimeni nu m-a întrebat dacă am ajuns bine. Am stat două ore și n-a observat nimeni că nici n-am mâncat mare lucru. Voi credeți că e greu să fii bătrân? Nu. Greu e să fii bătrân printre ai tăi și să te simți de prisos.

Viorica a ridicat din umeri.

— Elena, hai să nu facem din țânțar armăsar. Și tu ești mai rece de felul tău.

Mama s-a uitat la ea direct, cum rar o vedeam.

— Rece? Când stai singură cinci zile din șapte și singurul telefon pe care-l primești e de la farmacie, ajungi să nu mai știi cum să intri în vorbă, Viorica.

M-a lovit replica aia în stomac. Farmacia. Atât de concret, atât de trist, încât n-am putut scoate nimic câteva secunde.

M-am uitat la mâinile ei. Tremurau ușor. Atunci am observat că venise cu pantofii ăia vechi, cei comozi, pe care îi purta doar când o dureau picioarele. Și punga cu eugenii era pusă frumos lângă ușă, de parcă îi fusese rușine să o lase pe masă.

— De ce n-ai zis? am întrebat încet.

Mama a râs scurt. Un râs urât, frânt.

— Când? Între două glume? Între salata de boeuf și pozele pentru internet?

M-am simțit mică. Deodată nu mai vedeam o femeie dificilă. O vedeam pe mama, rămasă văduvă de șapte ani, într-un apartament rece din Titan, vorbind singură cu florile de pe pervaz și așteptând un telefon pe care eu îl amânam mereu pentru „mai târziu”.

M-am apropiat de ea.

— Mamă… iartă-mă.

A dat să întoarcă privirea, dar i-a tremurat buza. Asta m-a rupt.

— Nu trebuia să-ți cer eu atenție, a șoptit. Asta doare cel mai tare.

Am luat-o de mână și am dus-o înapoi în sufragerie. N-am făcut o scenă mare. Doar am oprit televizorul și am zis:

— Stați puțin. Mama vrea să ne povestească ceva din blocul ei. Și după aia bem cafeaua împreună.

Toți s-au uitat ciudat, dar s-au oprit. Mama s-a așezat mai drept. La început a vorbit încet, nesigur. Apoi, puțin câte puțin, i s-a încălzit vocea. Despre vecina de la patru, despre liftul stricat, despre cum un băiat necunoscut i-a cărat sacoșa. Nimic spectaculos. Dar era viața ei. Și pentru prima dată, noi chiar o ascultam.

În seara aia, după ce a plecat toată lumea, i-am făcut mamei un pachet cu tort și am condus-o până la taxi. Pe drum, mergea încet, sprijinită de brațul meu, și mi-am dat seama cât de puțin îi trebuia ca să simtă că aparține. Un telefon cald. O întrebare simplă. Un loc adevărat la masă.

De atunci o sun altfel. Nu perfect, că n-are rost să mă dau altceva. Dar atent. Mai omenește.

Spuneți-mi voi, de câte ori confundăm un om „dificil” cu un om care, de fapt, e doar teribil de singur?

Și cât de târziu ne dăm seama că uneori dragostea stă într-un „hai, mamă, spune-ne” spus la timp?