Am râs când mama mi-a spus să nu aduc prietene în casă cât timp soțul meu era acolo. N-am mai râs deloc când am găsit mesajele dintre ei

„Ți-am zis, Mara, să nu bagi pe nimeni în casă când bărbatul e toată ziua pe acolo. Mai ales vreo prietenă singură, necăjită și cu ochii mari.”

Mama spusese asta cu două săptămâni înainte. Eu am pufnit atunci și i-am închis discuția.

„Mamă, nu mai suntem în anii tăi. Nu stă nimeni să fure bărbați din sufragerie.”

Dacă aș putea să mă întorc la momentul ăla, nu știu dacă mi-aș cere scuze sau aș începe direct să plâng.

Născusem de nici două luni. Fetița noastră, Ilinca, plângea mult noaptea, eu dormeam în reprize de câte 40 de minute, aveam laptele pornit aiurea, cearcăne până la bărbie și nervii praf. Soțul meu, Vlad, lucra de acasă. Sau cel puțin asta zicea. Era cu laptopul în sufragerie, cu căștile pe urechi, serios, atent, omul pe care l-am crezut mereu liniștea mea.

În perioada aia, prietena mea cea mai bună, Daria, trecea printr-un iad. Născuse și ea cu câteva luni înainte, avea stări urâte, plângea des, iar bărbatul ei plecase la Brașov pentru muncă și o lăsase mai mult singură. M-a sunat într-o după-amiază și abia vorbea.

„Mara, pot să vin pe la tine? Nu vreau să stau singură azi. Simt că o iau razna.”

Cum să-i zic nu?

A venit cu o pungă de scutece, cu părul prins neglijent și cu ochii umflați. Am luat-o în brațe pe hol și a început să tremure. Vlad a ieșit din sufragerie, s-a uitat la ea și i-a zis calm:

„Intră, stai liniștită. Mara, fac eu niște cafea decofeinizată.”

Atunci mi s-a părut frumos. Corect. Omenește.

Primele zile, Daria a venit des. Uneori stătea două ore, alteori aproape toată ziua. O ajutam cu copilul, vorbeam despre colici, despre depresia de după naștere, despre cum ni se schimbase corpul și viața. Vlad mai apărea din când în când cu ceai, cu o glumă, cu câte un „hai că vă descurcați voi”.

Apoi au început lucrurile mici. Alea pe care le ignori pentru că nu ai energie să le pui cap la cap.

El știa deja cum își bea ea cafeaua. Ea îl întreba din bucătărie dacă mai vrea și el o felie de cozonac. Când eu mă chinuiam să adorm copilul, auzeam din sufragerie râsul ei. Și pe al lui. Lung. Relaxat. Prea relaxat.

Într-o seară, mama a venit cu niște sarmale și m-a prins schimbată la față.

„Ce ai?”

„Nimic.”

S-a uitat peste umărul meu, spre sufragerie. Vlad îi arăta ceva pe telefon Dariei. Stăteau prea aproape. Nu se atingeau. Dar era genul ăla de apropiere pe care o simți în stomac înainte s-o înțelegi cu mintea.

Mama n-a zis nimic atunci. Doar a oftat scurt.

După ce a plecat Daria, am încercat să-i spun lui Vlad că mă deranjează ceva.

„Mi se pare că… nu știu, că vă înțelegeți cam bine.”

A râs.

„Doamne, Mara, serios? E prietena ta. Fata e la pământ și tu vezi filme?”

Mi-a fost rușine. Chiar mi-a fost. Eram umflată de nesomn, plângeam din nimic, poate exageram. Așa mi-am zis.

Doar că după câteva zile, Daria mi-a scris că nu mai poate veni, că vrea să stea mai retrasă, să-și pună gândurile în ordine. Mi s-a părut ciudat, dar am lăsat-o. În schimb, Vlad era mai tot timpul pe telefon. Îl întorcea cu fața în jos. Ieșea pe balcon „să ia aer”. Zâmbea singur la ecran.

În noaptea în care am aflat, Ilinca adormise în sfârșit pe pieptul meu. Vlad făcea duș. Telefonul lui s-a aprins de lângă mine. N-am avut intenția aia murdară, jur. Dar am văzut numele.

Daria.

Și mesajul, direct pe ecran:

„Și eu mă gândesc la tine, dar mi-e rușine de Mara.”

Am simțit că-mi îngheață mâinile. La propriu. Am deschis conversația cu degetele amorțite. Erau zeci de mesaje. Nu poze, nu lucruri explicite. Aproape mai rău.

„Cu tine pot să vorbesc.”

„Mara nu mă mai vede deloc, e absorbită de copil.”

„Nu vreau să stric nimic, dar simt că între noi e ceva.”

„Și eu.”

Am recitit de trei ori. Poate speram să se schimbe literele între ele. Să nu mai însemne ce însemnau.

Când a ieșit Vlad din baie, cu prosopul pe umeri, m-a văzut cu telefonul în mână și a înțepenit.

„Spune-mi că sunt nebună”, i-am zis. Atât am putut.

A tăcut.

„Spune-mi!”

„N-a fost nimic fizic”, a zis încet.

Atunci am urlat. Nu știu exact ce. Știu doar că Ilinca s-a trezit și a început să plângă, iar eu țineam telefonul strâns și simțeam că mă sufoc.

„Nimic fizic? Asta mă încălzește? În casa mea? Cu copilul meu în camera cealaltă? Cu mine lângă voi, ruptă de oboseală?”

El încerca să se apropie, eu m-am dat înapoi.

„A fost o prostie.”

„Nu. O prostie e să uiți pâinea. Asta e trădare.”

A doua zi am sunat-o pe Daria. A răspuns după mult timp.

„Mara…”

„Să nu-mi spui că n-ai vrut.”

Plângea. Dar plânsul ei nu m-a mai atins deloc.

„M-am simțit văzută”, a spus. „Și tu erai mereu… ocupată, obosită…”

Am rămas fără aer. Deci asta era. Eu nășteam, alăptam, nu dormeam, mă rupeam în două, iar ei se simțeau „văzuți”.

„Să nu mai vii niciodată la mine”, i-am zis. „Și să nu mă mai cauți.”

Mama a venit în seara aia și m-a găsit stând pe jos, lângă pătuț. N-am avut putere nici să mă prefac. I-am spus tot. Nu m-a certat. M-a mângâiat pe păr și atât.

„Uneori,” a zis încet, „nu bărbatul e furat. Se duce singur.”

Au trecut patru luni. Vlad încă stă în casa noastră, dar în altă cameră. Zice că vrea să repare. Că a fost o rătăcire. Eu îl privesc și nu mai știu cine e. Daria a dispărut din viața mea ca și cum n-ar fi fost niciodată soră pentru mine.

Cel mai tare nu mă doare mesajul. Mă doare că totul s-a întâmplat lângă mine, în timp ce eu încercam să țin o familie întreagă în brațe, cu lapte pe tricou și cu inima făcută bucăți.

Spuneți-mi sincer, voi ați putea ierta o trădare care „n-a fost fizică”? Sau tocmai asta doare mai rău, că înainte să piardă trupul, m-a pierdut pe mine cu totul?