Am născut nouă fete și toți mă întrebau doar când vine băiatul. Când s-a născut, bucuria lor m-a rupt în două

— Iar fată? a zis soacra mea din pragul salonului, cu buzele strânse, de parcă doctorița îi dăduse o veste rușinoasă, nu că i s-a născut nepoată.

Eu încă tremuram după naștere. O țineam pe Ileana la piept și simțeam cum îmi ard obrajii, de rușine, de oboseală, de ciudă, nici eu nu mai știam. Vasile, bărbatul meu, nici nu s-a apropiat de pat. S-a uitat o clipă, a dat din cap și a ieșit pe hol.

Aia a fost a treia fată. După ea au mai venit încă șase.

Acum, când spun că am nouă fete, lumea ori râde, ori mă întreabă direct: „Și băiatul când?” De parcă fetele mele ar fi o încercare ratată, repetată de nouă ori. De parcă fiecare dintre ele n-ar fi venit pe lume cu dureri, cu frică, cu dragoste, cu nopți nedormite, cu febră, cu brațe întinse spre mine.

Locuim într-un sat de lângă Botoșani. Avem pământ, animale, o curte mare și o casă ridicată cu greu, cărămidă cu cărămidă. Și odată cu pământul, au venit și vorbele. Mereu vorbele.

— Cui rămâne tot? îmi spunea soacra, Maricica, în timp ce curăța fasolea în tindă. Fetelor? Ele se mărită și pleacă. Nouă ne trebuie băiat, să ducă numele mai departe.

De parcă numele lor, Ana, Sorina, Teodora, Maria, Ilinca, Daria, Elena, Ioana și Ileana, nu însemna nimic.

Vasile nu era om rău, dar era slab. Slab în fața mă-sii, slab în fața satului, slab în fața ideii că un bărbat fără fiu e cumva mai puțin bărbat. Seara, când rămâneam singuri, încerca să vorbească moale.

— Marioara, mai încercăm o dată. Poate de data asta…

— Și dacă e fată? îl întrebam.

Tăcea. Asta mă durea cel mai tare. Nu zicea „o iubim la fel”. Nu zicea „ne ajung copiii sănătoși”. Tăcea și se uita în perete.

Fetele creșteau și simțeau. Copiii simt tot, chiar dacă adulții cred că nu. Ana, cea mare, a venit într-o seară în bucătărie, când făceam mămăligă.

— Mamă, tata e supărat că noi suntem fete?

Am scăpat lingura din mână. N-am știut ce să spun. Cum să-i explic unui copil că nu el e problema, ci mințile înguste din jur?

— Nu, mamă. Tata e… obosit.

M-a privit lung. N-a crezut. Nici eu n-aș fi crezut.

Când am rămas însărcinată a zecea oară, n-am spus nimănui trei luni. Mi-era frică de reacția lor mai mult decât de naștere. Dar burta n-o poți ascunde la nesfârșit.

Când a aflat soacra mea, și-a făcut cruce mare.

— Acum simt eu că vine băiatul.

N-am suportat. Pentru prima dată în toți anii ăia, am ridicat vocea.

— Și dacă nu vine? Ce faceți, îl trimiteți înapoi? Îl lăsați la poartă?

A rămas cu mâna în aer și s-a uitat la mine ca la o străină. Vasile s-a încruntat.

— Nu mai vorbi așa cu mama.

— Dar cum să vorbesc, Vasile? Cum? Nouă fete am crescut. Nouă! Le-am spălat, le-am hrănit, le-am dus la școală, le-am ținut în brațe când plângeau. Și tot ce auziți voi e că nu-s băiat.

În lunile alea, casa s-a umplut de superstiții. Soacra îmi punea sub pernă busuioc sfințit. Vecinele veneau și mă pipăiau pe burtă, de parcă erau ghicitoare.

— E țuguiată, sigur e băiat.

— Ai poftă de sărat? Clar băiat.

Eu zâmbeam strâmb și mă duceam în spate, la coteț, să plâng singură. Nu de frica unui copil. De frica reacției dacă nu era „ce trebuia”. Ce viață e asta pentru o mamă?

În ziua când am născut, a fost iarnă grea. Ningeau fulgi mari și drumul până la spital părea nesfârșit. Am intrat în travaliu cu gândul că, orice ar fi, eu o să-mi iubesc copilul. Dar îmi simțeam stomacul strâns din alt motiv. Știam că pentru ceilalți, într-o secundă urma să se decidă valoarea lui.

Când a ieșit doctorul și a spus: „Felicitări, aveți băiat”, pe hol s-a auzit un strigăt de parcă se câștigase la loterie.

Vasile a început să plângă. Soacra mea s-a așezat pe scaun și tot repeta:

— Mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunile. Mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunile.

Iar eu, în salon, cu copilul la piept, am izbucnit și eu în plâns. Numai că plânsul meu nu era de fericire, sau nu doar de fericire. Era un plâns greu, adunat în zece sarcini, în zece lăuzii, în ani întregi în care mi s-a spus că nu e destul.

Când au intrat la mine, Vasile a luat băiatul în brațe cu o mândrie pe care n-am văzut-o niciodată la celelalte nașteri.

— Gata, am și eu fecior, a zis, râzând printre lacrimi.

Am simțit atunci ceva rece în piept.

— Și până azi ce-ai avut, Vasile? l-am întrebat.

S-a oprit. Soacra mea a tăcut și ea.

— Nouă copii mai puțin ai tăi?

N-a răspuns nimeni. Se auzea doar copilul foșnind în păturică.

Când am venit acasă, satul parcă se schimbase peste noapte. Au venit cu colaci, cu țuică, cu felicitări, cu „să vă trăiască moștenitorul”. Pentru fete nu venise nimeni așa. Ana stătea lângă ușă și privea tot. Sorina strângea farfuriile. Ileana, care încă era mică, mă trăgea de mânecă să-i arăt și ei bebelușul.

Atunci m-a lovit adevărul mai rău ca oricând: nu băiatul era problema. Nici fetele. Problema era felul în care lumea le cântărește diferit, din prima clipă.

În seara aia le-am chemat pe toate nouă lângă mine, pe pat. Cu genunchii lor osoși, cu mâinile reci, cu miros de săpun ieftin și fum din sobă. Le-am spus printre lacrimi:

— Să nu vă intre niciodată în cap că sunteți mai puțin. Niciodată. Nu pentru că sunteți fete, nu pentru că așa zice lumea, nu pentru nimic.

Ana a început să plângă în tăcere. Vasile stătea în ușă și se uita. Cred că atunci a înțeles și el, măcar puțin, cât rău se strânsese în casa noastră din niște vorbe repetate ani la rând.

Îmi iubesc fiul. Cum să nu-l iubesc? E copilul meu. Dar iubirea asta nu șterge rana pe care mi-au făcut-o bucurându-se pentru el de parcă abia acum aș fi devenit mamă cu adevărat.

Spuneți-mi voi, cum vindeci în sufletul unor fete ideea că au fost mereu „aproape bune”, dar nu destul?

Și ce valorează, până la urmă, un nume dus mai departe, dacă pentru el calci peste inimile propriilor copii?