Soțul meu a plecat la mama lui după ce am refuzat să-i dau apartamentul pe numele soacrei, iar în ziua aia am înțeles cât de singură eram de fapt

— Semnezi sau nu semnezi? m-a întrebat Viorel, cu mâna pe clanță, de parcă răspunsul meu hotăra tot.

Maria stătea în sufragerie, pe marginea canapelei mele, cu geanta în poală și buzele strânse. Se uita la mine ca și cum eram eu problema, nu cererea ei. Pe masă erau copiile după acte, un pix și cana mea de cafea, rece de o oră.

Am simțit cum mi se usucă gura.

— Nu semnez să trec apartamentul înainte să fie totul clar, am zis. Nu dau singurul bun al fetei mele pe promisiuni.

Maria a pufnit scurt.

— Uite cum vorbește. „Bunul fetei mele.” Parcă Viorel nu e tatăl ei.

Acolo m-a lovit cel mai tare. Nu că voiau apartamentul. Ci că încercau să mă facă să mă simt vinovată fiindcă mă gândeam la copil.

Totul începuse cu două luni înainte, când Maria venise cu ideea asta „bună pentru familie”. Ea locuia singură într-o casă veche în Pitești, moștenită de la părinții ei. Noi aveam un apartament cu trei camere în București, cumpărat mai mult din banii mei și cu ajutor de la ai mei, după ani de rate, concedii anulate și calcule făcute la sânge.

— Eu mă mut la voi în apartament, că sunt bătrână și îmi e greu singură acolo, ne spusese ea. Iar voi mergeți la casă. Aer curat, curte pentru copil, liniște. E mai bine pentru toți.

La început, am vrut să cred că vorbește sincer. Doar că imediat a venit și condiția.

— Dar apartamentul trebuie trecut înainte pe numele meu, ca să putem face schimbul fără complicații.

Am rămas cu furculița în aer. Eram la masa de duminică, cu ciorba încă aburindă.

— Cum adică înainte? am întrebat.

— Așa se face, a zis ea repede. Să fie actele curate.

Nu așa se face. Știam și eu asta, chiar dacă nu sunt avocat. Și când am început să pun întrebări, s-a schimbat tot tonul.

— Nu ai încredere în mine? Eu sunt mama lui Viorel.

Viorel a intrat imediat pe aceeași linie.

— Cristina, mama nu ne păcălește. De ce vezi mereu partea urâtă?

Partea urâtă? Partea urâtă era că nimeni nu-mi explica de ce ar trebui să renunț eu prima la apartament, fără garanții, fără evaluare clară, fără contract făcut cap-coadă. Casa din Pitești era veche, cu acoperiș schimbat doar pe jumătate, instalația electrică făcută „de un băiat priceput”, igrasie într-un dormitor și acte încă neclarificate complet după succesiune. Dar eu trebuia să zic mulțumesc.

În serile următoare, în casă s-a lăsat un frig pe care nu-l făcea nici centrala stricată, nici februarie.

— Te încăpățânezi degeaba, îmi spunea Viorel. Gândește-te la Ana. La casă ar avea curte.

— Mă gândesc tocmai la Ana, îi răspundeam. Dacă rămânem fără apartament și fără casă ce facem? Unde o duc?

El ofta, se ridica, își lua telefonul și ieșea pe balcon. Știam cu cine vorbește. Cu maică-sa. Mereu cu maică-sa.

Într-o seară, l-am auzit spunând încet, crezând că dorm.

— Nu pot s-o fac să înțeleagă. Da, mamă… da, și eu cred că exagerează.

M-am întors cu fața la perete și am simțit o rușine ciudată. Eram în propria mea casă și totuși mă simțeam ca o intrusă, ca femeia aia rea care stricase planul familiei.

Apoi au început înțepăturile.

— Dacă ai fi fost mai deschisă, poate eram și noi mai uniți.

— Numai la acte și bani îți stă gândul.

— Mama a făcut atâtea pentru mine.

N-am zis nimic câteva zile. Am sperat să se liniștească. Dar Maria a venit din nou. Cu aceleași hârtii. Cu aceeași presiune. Și cu replica aia care mi-a rămas în cap.

— Dacă nu semnezi, înseamnă că nu te interesează binele familiei.

Atunci am cedat, dar nu cum voiau ei. Am ridicat dosarul, l-am pus în dulap și am zis:

— Ba tocmai pentru binele familiei nu semnez nimic până nu e totul legal și egal. Notar, evaluare, contracte simultane. Fără povești.

Viorel s-a înroșit la față.

— Tu nu mai ai încredere în mine.

— Nu e vorba de încredere oarbă. E vorba de responsabilitate.

A tăcut câteva secunde. Apoi a zis ceva ce n-o să uit.

— Atunci rămâi cu responsabilitatea ta.

Și s-a dus în dormitor. A trântit ușa dulapului, a băgat niște haine într-o geantă și Ana, care desena pe covor, a ridicat capul speriată.

— Tati, unde pleci?

El s-a oprit o clipă. Numai o clipă.

— La mamaie, puțin.

Puținul ăla s-a făcut o lună. Apoi două.

În tot timpul ăsta, mesajele lui au fost reci. Despre facturi, despre programul Anei, despre „când te mai gândești”. Niciodată despre rana dintre noi. Maria, în schimb, a avut grijă să trimită săgeți.

— O femeie care ține mai mult la acte decât la soț singură ajunge.

Poate. Dar mai rău decât singură e să fii cu cineva care te împinge să-ți pierzi siguranța și îți spune că asta înseamnă iubire.

Am vorbit cu un notar. Apoi cu un avocat. Ambii mi-au spus același lucru: să nu cedez nimic înainte, mai ales în condițiile alea neclare. Când i-am spus lui Viorel, a zis doar:

— Normal că ai găsit pe cineva să-ți dea dreptate.

În ziua aia am plâns în baie, cu robinetul deschis, să nu mă audă Ana. Nu pentru că pierdusem o ceartă. Ci pentru că în sfârșit am înțeles că soțul meu nu mai căuta o soluție. Căuta să ascult.

Acum suntem separați în fapt. El stă cu Maria. Eu stau în apartamentul pentru care am muncit și pe care n-am vrut să-l arunc într-un gol de încredere forțată. Ana merge la grădiniță, o duc dimineața de mână, îi fac seara clătite și încerc să-i răspund când mă întreabă de ce tati nu mai doarme acasă.

Nu știu dacă mariajul nostru mai are drum înapoi. Știu doar că dacă semnam, n-aș mai fi putut dormi niciodată liniștită.

Poate unii o să spună că am ales niște acte. Eu cred că am ales un acoperiș sigur pentru copilul meu. Voi ce ați fi făcut în locul meu?

Cât trebuie să îndure o femeie ca să fie considerată „bună”, și de când prudența a ajuns o vină?