M-am mutat lângă fata mea ca să fim o familie, dar într-o zi am înțeles că în casa lor nu mai era loc și pentru mine

„Nu mai putem așa, Irina! Nu mai suntem singuri niciodată în casa asta!”

Am încremenit cu prosopul ud în mână, în bucătărie. Apa încă picura în chiuvetă, iar eu stăteam după colț, ca o musafiră care a auzit ce nu trebuia să audă. Glasul lui Cătălin era tăios, apăsat. Irina vorbea mai încet, dar îi simțeam tremurul.

„E mama, Cătălin… unde vrei să se ducă?”

„La ea acasă. Exact acolo.”

Atunci am înțeles. Nu dintr-odată, nu ca în filme. Mai mult ca o crăpătură care se lărgește încet în piept. Eu eram problema.

Când am ieșit la pensie, mi s-a părut firesc să mă mut mai aproape de Irina. Eu eram din Bârlad, ei stăteau în Iași, într-un apartament cu trei camere într-un cartier nou, cu blocuri înghesuite și vecini care se aud prin pereți. Mi-am lăsat apartamentul meu aproape gol, am tras husele peste mobilă, am închis gazul, am pus cheile la mine în poșetă și mi-am zis că fac bine. Aveau o fetiță mică, pe Mara, și doi oameni tineri, oricât s-ar iubi, obosesc. Mai ales cu rate, serviciu, grădiniță, cumpărături, răceli și toată alergătura asta care te termină.

La început, m-au primit cu brațele deschise. Așa am simțit. Irina mă lua în brațe în ușă.

„Mamă, nici nu știi cât mă liniștește că ești aici.”

Mara se ținea de fusta mea și striga „buni, buni”, de parcă eu aduceam soarele în casă. Îi făceam supă, spălam, o luam de la grădiniță când Irina rămânea peste program. Călcam, ștergeam praful, îi pregăteam hainele celei mici seara. Nu m-a pus nimeni. Pur și simplu așa știu eu să iubesc.

Numai că, după câteva luni, au început micile înțepături. Din alea care, dacă le aduni, îți fac rana mare.

„Mamă, la Mara nu-i mai da pâine cu unt și zahăr. Nu e bine.”

„Mamă, nu-i mai zice să stea cuminte și atât. Încercăm să vorbim altfel cu ea.”

„Mamă, te rog, nu mai muta lucrurile prin bucătărie, că nu mai găsim nimic.”

Eu tăceam. Mai ziceam câte un „bine, mamă”, deși eu eram mama. Mă corectam din mers, mă străduiam. Dar oricât mă străduiam, parcă tot greșeam. Dacă făceam de mâncare, era prea gras. Dacă nu făceam, păream absentă. Dacă o luam pe Mara în brațe când plângea, interveneam prea mult. Dacă mă retrăgeam în camera mea, se simțea că „m-am supărat”.

Cătălin nu era om rău. Asta e partea care doare, poate, și mai tare. Nu era brutal, nu țipa zilnic, nu mă jignea direct. Dar se răcise. Simțeam cum intră în casă și se schimbă aerul. Se ducea direct în dormitor. Uneori nici nu mă privea.

Într-o seară, la masă, Mara a vărsat paharul cu compot. Eu m-am ridicat repede să șterg.

„Las-o pe ea”, a spus Cătălin, privind spre Irina. „Trebuie să învețe.”

M-am oprit cu cârpa în mână.

„Am vrut doar să ajut.”

„Știu că asta vreți mereu”, a zis el. „Să ajutați.”

A tăcut după, dar era prea târziu. Cuvintele alea au rămas pe masă ca niște farfurii sparte.

Irina a început să slăbească. O vedeam. Trăgea de ea din toate părțile. Dimineața mă ruga să o duc eu pe Mara. Seara îmi spunea să nu mă mai obosesc așa tare. Când rămâneam singure, ofta des, din stomac, nu din piept.

„Mamă, încearcă și tu să nu te mai bagi în toate.”

„În toate? Dar în ce mă bag eu?”

„Nu știu… în programul nostru, în cum o creștem pe Mara, în… tot.”

M-am uitat la ea și, pentru o clipă, n-am mai văzut femeia de treizeci și ceva de ani. Am văzut-o pe fata mea din clasa a șaptea, plângând la masă că nu are adidași ca ceilalți. Tot eu am fost atunci și mamă, și tată, și sprijin. Am cusut, am făcut economie, m-am descurcat. Și acum stătea în fața mea și îmi vorbea ca unui om de care trebuie să se apere.

„Îți e rușine cu mine?” am întrebat încet.

A izbucnit imediat.

„Nu, mamă! Mi-e greu! Nu mai pot să fiu la mijloc între tine și Cătălin!”

Atât. Acolo s-a rupt ceva.

În noaptea aia n-am dormit. I-am auzit certându-se în șoaptă, cu pauze lungi, grele. Apoi liniște. Genul de liniște care nu înseamnă pace, ci oboseală.

Dimineață am făcut cafea, am uns două felii de pâine pentru Mara și m-am dus în cameră. Am scos trollerul de sub pat. Irina m-a văzut pe hol și a încremenit.

„Ce faci?”

„Mă duc acasă.”

„Mamă, nu dramatiza…”

M-am întors spre ea și cred că atunci m-a văzut cu adevărat.

„Nu dramatizez. Mă salvez. Și vă salvez și pe voi.”

A început să plângă. S-a așezat pe marginea patului, ca atunci când era mică și își julise genunchiul.

„N-am vrut să fie așa.”

„Știu. Nici eu.”

Cătălin a ieșit și el din dormitor. Avea fața obosită, vinovată, dar n-a zis mare lucru. Doar atât:

„Poate e mai bine o perioadă.”

O perioadă. Ce expresie curată pentru atâta durere.

M-am întors la Bârlad cu autocarul, cu un borcan de zacuscă pus de Irina în geantă și cu un nod în gât care nu m-a lăsat tot drumul. Când am deschis ușa apartamentului meu, m-a lovit mirosul de închis și de mobilă veche. Am stat în prag și am plâns. Nu zgomotos. Așa, înfundat, ca oamenii care nu mai au chef nici să se audă.

Au trecut luni. Vorbim la telefon. O mai aud pe Mara: „Buni, când vii?” Și inima mi se face mică. Mă duc rar. Două zile, trei, nu mai mult. Acum îmi beau cafeaua la geamul meu, ud florile mele, mă uit la oamenii din blocul de vizavi și îmi văd de ritmul meu. E liniște. O liniște scump plătită, dar e a mea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine plecând. Alteori știu sigur că da. Cât trebuie să stea o mamă aproape, ca să nu devină povară? Și de ce doare atât de tare când înțelegi că iubirea singură nu ajunge ca să puteți locui sub același acoperiș?