Soțul meu le-a dat mamei și surorii lui cheile apartamentului moștenit de mine. Când am spus că nu accept să se mute, m-a pus să aleg între casă și căsnicie

— Nu te mai uita așa, că nu venim să-ți furăm casa, mi-a spus soacra mea, împingând cu piciorul un sac cu pilote peste prag.

În spatele ei, cumnata mea ținea de mână un copil adormit. Soțul meu căra două valize. Eu venisem de la serviciu cu pâine și o cutie de lapte și nu înțelegeam de ce cheia mea nu fusese necesară ca să intre toți în apartamentul bunicii.

— Cine v-a dat cheia?

Sorin a lăsat valizele jos.

— Eu. Hai să nu facem scandal pe scară.

Nu făceam scandal. Nici voce nu prea mai aveam.

Bunica Ileana murise cu șapte luni înainte. Apartamentul ei cu trei camere, într-un bloc vechi din Ploiești, îmi rămăsese mie. Acolo crescusem de la doisprezece ani, după ce mama plecase la muncă în străinătate. Bunica mă aștepta cu mâncare caldă și mă întreba dacă mă ascultase la matematică.

După succesiune, eu și Sorin renunțaserăm la chirie și ne mutaserăm acolo. Eram căsătoriți de opt ani, fără copii. Încercaserăm o vreme, apoi ne opriserăm când tratamentele începuseră să coste mai mult decât puteam duce.

Eu lucram la un laborator de analize, la recepție. El era gestionar. Pentru prima dată puneam ceva bani deoparte fără să calculăm dacă ne ajung până la salariu.

Problema începuse cu o conversație la masa din bucătărie.

— Mama nu mai poate ține chiria aia, spusese Sorin. Iar Alina a rămas cu restanțe după despărțire. Ar fi rațional să stăm împreună o perioadă.

Mama lui avea o pensie mică. Alina lucra la o brutărie și își creștea singură băiatul, pe Rareș. Știam că le era greu. Le dădusem bani pentru întreținere de două ori în iarna aceea.

— O perioadă cât?

— Până se pun pe picioare.

— Și cum încăpem? Unde lucrez eu când am turele de programări de acasă?

A ridicat din umeri.

— Găsim noi. Alții stau și mai înghesuiți.

I-am spus că putem contribui la chirie trei luni, cu o sumă clară. Că puteam căuta o garsonieră mai ieftină, aproape de grădinița lui Rareș. Nu voiam să locuim cinci oameni împreună, fără termen și fără reguli.

Sorin n-a mai discutat cu mine două zile decât despre cumpărături.

Apoi au început telefoanele.

— Tu ai trei camere și eu îmi număr pastilele, mi-a spus doamna Rodica.

Alina mi-a trimis o fotografie cu somația pentru restanțele la întreținere.

Am stat seara cu telefonul în mână, simțindu-mă un om rău. Pe urmă am observat data. Restanțele erau de dinainte să moară bunica.

Nu apăruse o urgență. Apăruse apartamentul meu.

Totuși, am căutat chirii. Am sunat la câteva anunțuri și am găsit o locuință modestă, la două stații de autobuz de noi. Eram pregătită să plătesc garanția din economiile mele.

— De ce să dai bani unor străini? m-a întrebat Sorin. Tu nu gândești?

— Gândesc. Doar că nu ajung la aceeași concluzie ca tine.

Atunci a lovit masa cu palma. Nu tare, dar suficient cât să tresar.

— Ești egoistă, Anca. Ai primit ceva pe degeaba și te porți de parcă ai muncit singură pentru tot blocul.

Am strâns cănile fără să răspund. Una era a bunicii, cu toarta lipită. Mi-era rușine că îmi venea să plâng pentru o cană în mijlocul unei discuții despre oameni care aveau nevoie de ajutor.

Cu o săptămână înainte să apară cu valizele, îl întrebasem direct dacă le promisese ceva.

— Nu, stai liniștită.

Îl crezusem. Asta m-a durut cel mai rău după aceea.

În seara mutării, Rareș s-a așezat pe un sac și a întrebat dacă poate primi apă. I-am adus un pahar. Copilul n-avea nicio vină că adulții îl puseseră în mijlocul nostru.

— Intră în sufragerie puțin, i-am spus. Ai telecomanda pe masă.

Abia după ce s-a închis ușa m-am întors spre Sorin.

— Vreau să vorbim în bucătărie.

A venit după mine, iritat.

— Au predat cheile de la chirie, Anca. Acum ce vrei, să le trimit în stradă?

M-am sprijinit de chiuvetă.

— Deci ați hotărât. Ați făcut totul și m-ați lăsat să aflu când nu mai puteam spune nu.

— Știam că o să complici lucrurile.

Din hol s-a auzit vocea Alinei:

— Mamă, dulapul ăsta trebuie golit. Nu avem unde pune hainele copilului.

Era dulapul bunicii. Încă nu reușisem să-i sortez toate lucrurile.

Am ieșit și am găsit-o cu ușa deschisă, ținând în mână un cardigan.

— Pune-l înapoi, te rog.

— Doar mă uitam.

— Pune-l înapoi.

Mi-a tremurat vocea. Ea a aruncat cardiganul pe raft și a început să plângă. Soacra mea s-a așezat pe scaun, cu mâna la piept.

— N-am crezut că o să ajungem umilite pentru un acoperiș.

Și uite așa, eu devenisem cea care le făcea rău, deși nimeni nu mă întrebase nimic.

Au rămas în noaptea aceea. N-aș fi trimis un copil pe drum la zece seara. Dar i-am spus lui Sorin că dimineață trebuia găsită altă soluție.

Am dormit pe marginea patului, îmbrăcată. El nu s-a culcat.

Dimineața mi-a pus în față o foaie. Făcuse o listă cu cheltuielile împărțite. Mama lui urma să gătească, Alina să facă ordine, iar noi să plătim utilitățile și cea mai mare parte din mâncare.

— Uite, toată lumea contribuie.

— Eu n-am acceptat să locuim împreună.

— Atunci alegi apartamentul în locul meu.

M-am uitat la omul pentru care făcusem injecții în burtă și cu care împărțisem ultimii bani înainte de salariu. Aștepta să cedez.

— Aleg să nu locuiesc într-o casă în care hotărârile despre viața mea se iau pe ascuns.

Au plecat după două zile la o mătușă de-a lui. Sorin s-a dus cu ele. Înainte să închidă ușa, mi-a spus că o să-mi treacă încăpățânarea.

Nu mi-a trecut. Mi-a fost dor de el, ceea ce e altceva.

Am propus consiliere. A refuzat. Mi-a spus că ne putem împăca dacă îmi cer iertare mamei lui și accept mutarea.

Trei luni mai târziu am divorțat la notar. Apartamentul era bun moștenit, nu bun comun. Am împărțit economiile și i-am restituit partea lui din costul centralei schimbate împreună. Nu voiam să rămână niciun ban de folosit împotriva mea.

Uneori încă pun două căni pe masă. Alteori mă bucur că pot deschide un dulap fără să mă întrebe cineva când îl eliberez.

Mi-am păstrat casa, dar n-am ieșit întreagă din povestea asta. Oare ajutorul mai înseamnă familie atunci când nu ai voie să spui «nu»?