Am primit-o pe nepoata soțului „pentru câteva luni”. După cinci ani, eu eram cea care își făcea bagajul

— Pune valiza la loc, Elena. Nu ne facem de râs în fața fetei.

Sorin stătea în ușa dormitorului, cu mâna pe clanță. Eu îndesam două pulovere peste cutia cu medicamente. Din sufragerie se auzea lingurița Anei lovind marginea unei căni. Apoi s-a făcut liniște.

— În fața fetei? După cinci ani, tot asta te îngrijorează?

Nu plecam fiindcă Ana lăsase vase în chiuvetă. Plecam fiindcă, în seara aceea, aflasem întâmplător că soțul meu îi promisese încă un an în casa noastră.

Fără să mă întrebe. Din nou.

Când venise la noi, Ana avea optsprezece ani, un troler cu roata stricată și o sacoșă cu borcane învelite în ziar. Era fata surorii lui Sorin, venită dintr-un sat de lângă Buzău să facă facultatea în București.

Cumnata mea, Doina, lucra la un magazin alimentar. Soțul ei făcuse un accident și nu mai putea munci pe șantier. Nu aveau bani de chirie, iar Ana nu prinsese loc la cămin.

— O ținem până se așază lucrurile, spusese Sorin. Câteva luni. N-o lăsăm pe drumuri.

Am fost de acord. I-am cumpărat lenjerie și am golit biblioteca de jos pentru cursurile ei. În prima duminică i-am făcut șnițele, fiindcă mi se părea prea slabă.

Apartamentul nostru din Titan avea două camere. Noi dormeam în dormitor, ea pe canapeaua extensibilă din sufragerie. Plăteam încă rata, eu lucram la contabilitatea unei firme mici, Sorin făcea mentenanță la o hală. Nu trăiam rău, dar calculam fiecare cheltuială mai mare.

La început, Ana strângea canapeaua în fiecare dimineață. Își ținea papucii sub masă, de parcă voia să ocupe cât mai puțin loc.

După prima sesiune, Sorin a spus că nu avea rost s-o mutăm tocmai când se obișnuise. În toamnă, căminul era prea departe. În anul următor, avea cursuri grele.

Câteva luni s-au făcut trei ani de licență. Apoi încă doi de master.

Eu aflam prelungirile din conversații deja începute.

— I-am zis Doinei că rămâne și la master, mi-a spus el într-o seară, în timp ce curăța un măr.

— Și mie când aveai de gând să-mi spui?

— Îți spun acum. Ce mare diferență e?

Diferența era că eu nu mai puteam invita o prietenă la cafea fără să verific dacă Ana învăța. Nu puteam sta în sufragerie când mă trezeam noaptea. Dacă ne certam, șopteam printre dinți în dormitor, cu televizorul pornit ca să nu se audă.

Până și apropierea dintre noi ajunsese ceva programat. Ascultam ușa de la intrare, calculam cât dura un seminar. Uneori, Sorin mă atingea și eu mă încordam înainte să vreau.

— Parcă nu mai suporți să mă apropii de tine.

Nu știam cum să-i explic că mă simțeam mereu auzită, mereu întreruptă.

Ana nu era un copil rău. Spăla vase, cumpăra pâine, îmi aducea uneori covrigi calzi. Când am avut o viroză, mi-a lăsat ceai lângă pat înainte să plece la cursuri.

Tocmai asta făcea totul mai greu. N-aveam un vinovat comod.

Totuși, sufrageria devenise camera ei. Pe masă erau cursuri, pe calorifer se uscau haine, iar prietenele ei veneau „numai o oră”. Eu ajunsesem să bat la ușa propriei sufragerii.

În al patrulea an, am pus pe masa din bucătărie facturile și un caiet.

— Trebuie să stabilim o contribuție și o dată până la care stă.

Sorin nici nu s-a așezat.

— Acum îi numeri și înghițiturile?

— Nu despre mâncare vorbesc.

— E familia mea, Elena.

Am închis caietul. Aia m-a durut, sincer. Felul în care spusese „mea”.

Doina a sunat a doua zi. Sorin îi povestise.

— Dacă te deranjează copilul, spune-mi mie. N-am știut că trebuie să plătească pentru fiecare noapte.

Mi s-au încins urechile. I-am spus că nu așa fusese discuția, dar vorbea peste mine. După aceea, luni întregi am fost exagerat de atentă cu Ana, de teamă să nu creadă că o uram.

În ultimul an, fata s-a angajat cu jumătate de normă. A început să lase bani pentru întreținere într-un plic. Într-o seară, când eram numai noi, m-a întrebat:

— Mătușă, vreți să caut ceva cu o colegă?

Am rămas cu prosopul în mână.

— Cred că v-ar prinde bine și vouă să aveți locul vostru.

A încuviințat. Părea mai degrabă ușurată.

Am crezut că, în sfârșit, lucrurile se așezau. Până în seara cu valiza.

Ana venise bucuroasă: primise un post cu normă întreagă după terminarea masterului. În timp ce puneam farfuriile, a spus că putea strânge bani, fiindcă unchiul îi oferise să mai stea un an.

M-am uitat la Sorin. El a ridicat din umeri.

— Să aibă și fata un început.

N-am țipat. Am lăsat farfuriile și m-am dus în dormitor.

Când m-a văzut făcând bagajul, întâi s-a enervat. Apoi a înțeles că nu era o amenințare.

— Unde te duci?

— La Irina. Am sunat-o.

Ana a apărut pe hol, albă la față.

— Eu pot să plec. Nu trebuie să…

— Nu tu trebuie să repari asta, i-am spus.

Sorin s-a așezat pe marginea patului. Pentru prima dată în seara aceea nu mai avea răspuns.

Am stat la sora mea două săptămâni. Am dormit pe o saltea și am plâns mai mult decât mă așteptam. Îmi lipsea Sorin. Eram furioasă că îmi lipsea.

A venit într-o sâmbătă cu o sacoșă de cumpărături, de parcă aveam gripă.

— Am vrut să fac un bine, a spus.

— Știu. Dar ai hotărât singur cât plătim amândoi pentru el.

A tăcut mult. Apoi mi-a spus că îi era rușine să-i spună surorii lui că nu mai putea ajuta.

— Cu mine nu ți-a fost rușine?

— Am crezut că tu înțelegi.

M-am întors după ce am stabilit împreună un termen. Ana s-a mutat, peste două luni, cu colega ei. Am ajutat-o să care cutiile. La plecare, m-a îmbrățișat stângaci și mi-a promis că vine la cafea.

Acum avem din nou sufrageria noastră. Sorin mă întreabă înainte să invite pe cineva, uneori aproape speriat. Eu încă tresar când începe o propoziție cu „m-am gândit să ajutăm”. Am început să mergem la consiliere, deși lui îi vine greu să vorbească.

Nu regret că am primit-o pe Ana. Regret că am tăcut până când n-am mai știut să vorbesc decât despre plecare.

Oare trebuia să spun «ajunge» mai devreme, chiar dacă familia m-ar fi crezut rea?