La 17 ani îi dădeam mamei medicamentele, le făceam temele fraților mei și îl rugam pe tata să fie din nou părinte

— Andreea, mama nu-și mai simte mâna! a țipat Radu din dormitor.

Am scăpat cana de ceai pe gresie și am alergat desculță. Mama stătea strâmb pe marginea patului, cu obrazul căzut și privirea speriată. Încerca să spună ceva, dar din gură îi ieșeau doar sunete rupte.

— Tată! Sună la salvare!

Tata a rămas în ușă, alb la față, cu telefonul în mână.

— Sună tu… Eu nu pot.

Aveam 17 ani. Eu am sunat. Eu am spus adresa. Eu am coborât să deschid poarta ambulanței, în timp ce Ilinca, sora mea de șapte ani, plângea în pijamale și mă întreba dacă mama moare.

Mama nu a murit. A suferit un AVC și a rămas cu partea dreaptă slăbită, vorbirea greoaie și nevoie de ajutor pentru aproape orice. După externare, ne-am întors într-un apartament cu două camere din Ploiești, la etajul patru, fără lift. Doi brancardieri au urcat-o cu greu. Tata mergea în urma lor ținând sacoșa cu medicamente, de parcă aceea era singura lui responsabilitate.

În prima seară, mi-a pus pe masă biletul de externare.

— Tu înțelegi mai bine ce scrie aici.

— Și tu poți să citești.

— Mâine intru la șase pe șantier. Cineva trebuie să aducă bani.

A spus-o apăsat, ca și cum banii îi dădeau voie să dispară din restul vieții noastre.

Din ziua aceea, alarma mea suna la cinci și jumătate. Îi măsuram mamei tensiunea, îi dădeam pastilele, pregăteam sandvișurile copiilor și verificam ghiozdanele. Radu avea unsprezece ani și uita mereu echipamentul pentru sport. Ilinca refuza să meargă la școală dacă nu-i împleteam părul exact cum îi făcea mama.

— Nu așa, Andreea. Mama nu trăgea atât de tare.

Mă opream, respiram și o luam de la capăt.

După ce plecau, o spălam pe mama, schimbam așternuturile și încălzeam mâncarea. Uneori mă privea cu rușine când trebuia s-o ajut la baie.

— Iartă-mă, fata mamei…

— N-ai pentru ce.

Dar intram apoi în bucătărie și plângeam cu robinetul pornit, ca să nu mă audă.

La școală ajungeam târziu sau deloc. Eram în clasa a unsprezecea și până atunci avusesem medii bune. Voiam să dau la Facultatea de Litere din București. Mergeam la pregătire la română cu doamna Corina, profesoara care îmi spusese că am talent și că nu trebuie să mă mulțumesc cu puțin.

Am renunțat la pregătire printr-un mesaj de trei rânduri.

Prietena mea, Mara, mă chema măcar până în parc.

— Stăm o oră. Îți aduc și eu notițele.

— Nu pot. Trebuie să fac ciorbă.

— Iar?

M-am enervat pe ea, deși nu avea nicio vină.

— Da, Mara, iar. La mine oamenii trebuie să și mănânce.

După aceea n-a mai insistat. Am văzut pozele colegilor de la banchetul din iarnă în timp ce curățam cartofi. Am dat telefonul cu ecranul în jos și mi-am spus că nu-mi pasă.

Îmi păsa.

Tata venea seara obosit, mânca și deschidea televizorul. Dacă mama gemea din dormitor, mă striga.

— Andreea, vezi ce are maică-ta.

Într-o joi am găsit în buzunarul gecii lui un bilet de la o casă de pariuri. Căutam bonul pentru medicamente. Pe hârtie scria că pusese două sute de lei pe niște meciuri.

Două sute de lei însemnau aproape o săptămână de cumpărături. Sau câteva ședințe de recuperare pentru mama, pe care le tot amânam fiindcă „nu ne permitem”.

L-am așteptat în bucătărie cu biletul pe masă.

— Ce-i asta?

S-a uitat la el, apoi la mine.

— Nu-mi face tu socoteala banilor mei.

— Banilor tăi? Eu tai pastilele mamei din listă ca să ne ajungă până la salariu!

— Vorbește mai încet.

— De ce? Să nu audă cine? Mama, care abia poate vorbi? Copiii, care cred că eu sunt părintele lor?

A lovit masa cu palma. Ilinca a apărut pe hol, strângând un urs de pluș la piept.

Tata a văzut-o și și-a coborât mâna.

— Mă duc la muncă în fiecare zi. Ce mai vrei de la mine?

Atunci am izbucnit.

— Vreau să o speli tu pe mama o dată! Vreau să-l ajuți pe Radu la matematică! Vreau să știi când are Ilinca serbare! Vreau să pot lipsi două ore fără să găsesc casa vraiște. Vreau să fiu fata ta, nu femeia de serviciu, asistenta și mama tuturor!

Mama a început să plângă în dormitor. Am auzit-o încercând să-mi spună numele.

Tata s-a așezat pe scaun. Pentru prima oară de la AVC, părea nu doar obosit, ci prăbușit.

— Mi-e frică de ea, a șoptit.

— Cum adică?

— Când o văd așa… mă gândesc că trebuia să fiu eu. Nu știu s-o ridic, nu știu ce să-i spun. La muncă știu ce am de făcut. Aici, nu.

Nu l-am iertat pe loc. Nici nu puteam. Frica lui nu justifica lunile în care mă lăsase singură. Nici biletul de pariuri.

— Și mie mi-e frică, i-am spus. Dar eu n-am avut unde să fug.

A doua zi, nu s-a schimbat ca prin minune. A ars terciul mamei și a uitat să-i dea o pastilă la ora corectă. S-a enervat când Radu nu înțelegea fracțiile. Tot eu a trebuit să sun la medicul de familie pentru trimitere.

Dar a început să învețe.

Am lipit pe frigider un program. Tata se ocupa de baie și de medicamentele de seară. Radu ducea gunoiul și spăla vasele. Ilinca își pregătea hainele singură. Eu aveam două după-amiezi pe săptămână în care puteam merge la școală și la pregătire.

Când mă simțeam vinovată că plec, mama îmi strângea degetele cu mâna ei sănătoasă.

— Du-te, spunea greu. Viața… ta.

În primăvară, am luat primul șapte din viața mea la română și am plâns în toaleta școlii. Nu pentru notă. Plângeam pentru fata care fusesem și pentru cea care nu știam dacă mai pot deveni.

Doamna Corina m-a găsit acolo.

— Un șapte nu-ți hotărăște viitorul.

— Dar dacă familia mea îl hotărăște?

Mi-a pus mâna pe umăr.

— Să-ți iubești familia nu înseamnă să dispari tu.

Încă învăț asta. Tata mai greșește, eu încă izbucnesc, iar mama are zile în care nu poate face nici doi pași. Nu ne-am reparat complet. Poate familiile nici nu se repară ca un obiect; poate doar învață să nu mai lase toată greutatea pe umerii unui singur om.

Uneori mă întreb dacă am fost o fiică rea pentru că am simțit resentiment, deși îi iubeam pe toți. Voi ce ați fi făcut la 17 ani: ați fi rămas să țineți casa în picioare sau v-ați fi luptat să vă salvați propria viață?