Mi-am pierdut ambii copii cât erau cu mama mea, iar soțul meu nu mi-a iertat niciodată ultima minciună

— Spune-mi că n-ai lăsat-o iar pe mama ta cu Mara!

Vocea lui Sorin a răsunat pe holul spitalului, atât de tare încât o asistentă s-a oprit lângă ușa de la Urgențe. Eu stăteam lipită de perete, cu geaca fetiței mele strânsă la piept. Pe mâneca roz mai era o pată mică de iaurt de dimineață.

N-am putut să-l privesc.

— Doar două ore, am șoptit.

Sorin a înțeles înainte să-i spună medicul. S-a dat un pas înapoi și și-a dus mâinile la cap.

— După Andrei? După tot ce s-a întâmplat cu Andrei, tu ai făcut asta?

Atunci s-a deschis ușa. Medicul și-a scos ochelarii, iar eu am știut că viața mea se terminase pentru a doua oară.

Primul nostru copil, Andrei, avea cinci ani când a murit. Se întâmplase cu paisprezece luni înainte, într-o sâmbătă de iulie. Îl lăsasem la mama, în satul în care crescusem și eu, lângă Buzău. Avea curte mare, găini, un leagăn prins de nuc. Andrei adora să stea acolo.

Mama trebuia să meargă până la magazin după pâine. L-a luat cu ea. Pe drumul de întoarcere s-a oprit la poarta unei vecine, să vorbească despre o înmormântare. Două minute, a spus ea. Poate trei.

Andrei a alergat după o minge care ajunsese pe șosea.

Șoferul nu băuse și nu avea viteză. Asta scria în dosar. Pur și simplu nu l-a văzut la timp.

Când am ajuns la spitalul județean, mama era pe un scaun, cu basmaua căzută pe umeri.

— Mi-a scăpat din mână, repeta. L-am ținut, mamă. Jur că l-am ținut.

Dar nu-l ținuse.

Sorin n-a mai vrut s-o vadă. Nici la înmormântare nu i-a vorbit. Eu am stat între ei ca o bucată de pânză ruptă. Îmi uram mama, dar când o vedeam gârbovită la poartă, îmbătrânită parcă într-o singură zi, mi se făcea milă. Apoi îmi aminteam sicriul mic și mila se transforma iar în furie.

Dosarul pentru ucidere din culpă îl privea pe șofer. Mama fusese audiată ca martor. Sorin voia să depunem plângere și împotriva ei pentru neglijență. Eu m-am opus.

— Și ce vrei, s-o bag la închisoare? l-am întrebat.

— Vreau să recunoască faptul că l-a lăsat singur!

— A recunoscut.

— Nu, Daniela. Spune că a fost o clipă. Toată lumea spune „o clipă” când moare copilul altuia.

De atunci, ceva s-a rupt între noi. Dormeam în același pat, dar fiecare pe marginea lui. El muncea până târziu la depozit. Eu plângeam în baie, cu robinetul pornit, ca să nu mă audă Mara.

Mara avea atunci un an și jumătate. Ea ne ținea în picioare. Pentru ea găteam, mergeam la serviciu, plăteam rata la apartament și ne prefăceam că suntem încă o familie.

După moartea lui Andrei, am jurat că mama nu va mai rămâne singură cu fetița. Sorin m-a pus să-i promit uitându-mă în ochii lui.

Am promis.

În ziua în care a murit Mara, educatoarea m-a sunat să o iau mai devreme. Avea puțină febră. Eu eram la casa de marcat, într-un supermarket, și șefa îmi spusese deja că încă o absență însemna să-mi caut alt loc de muncă. Sorin era la Ploiești cu o livrare. Vecina care ne mai ajuta nu răspundea.

Am sunat-o pe mama.

— Vin imediat, mi-a spus. Stau cu ea până ajungi. Nu se întâmplă nimic.

Trebuia să-i spun lui Sorin. N-am făcut-o. Mi-am zis că sunt doar două ore și că mama va fi atentă tocmai fiindcă trăia cu vina pentru Andrei.

Mama își ținea pastilele de inimă și somniferele într-o cutie metalică, în geantă. Spunea că fermoarul era tras. Când s-a dus la baie, Mara a găsit geanta pe scaun. Pastilele semănau cu niște bomboane mici.

Mama a observat prea târziu cutia deschisă sub masă.

Ambulanța a venit repede. Nu destul de repede.

După ce medicul ne-a spus că Mara nu mai putea fi salvată, Sorin nu m-a îmbrățișat. S-a uitat la mine de parcă eram un om străin.

— Tu ai adus-o în casă, a spus.

— E mama mea…

— Erau copiii mei!

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât dacă m-ar fi pălmuit.

A doua zi, poliția a venit în apartament. Au fotografiat geanta, cutia, scaunul. Mama tremura și întreba dacă poate aprinde o lumânare. Sorin i-a luat chibriturile din mână și i-a deschis ușa.

— Ieșiți.

— Sorine, n-am vrut…

— Nici prima dată n-ați vrut.

De data aceasta s-a deschis dosar penal și pe numele mamei. Sorin s-a constituit parte civilă. Eu am fost chemată să dau declarație și a trebuit să spun adevărul: îi promisesem soțului că nu o voi mai lăsa niciodată cu Mara și totuși o chemasem.

Mama m-a rugat să spun că pastilele fuseseră într-un dulap.

— Dacă spui că geanta era pe scaun, mă distrug, mi-a șoptit pe treptele parchetului.

Am privit-o mult. Era mama care îmi împletea părul înainte de școală. Mama care îmi trimitea sacoșe cu cartofi și borcane de zacuscă atunci când nu ne ajungeau banii. Și era femeia sub supravegherea căreia muriseră amândoi copiii mei.

— Nu eu te distrug, mamă.

Am spus adevărul.

Sorin a plecat din apartament înainte de finalul anchetei. La divorț n-a cerut nimic în afară de jumătatea lui din locuință și cutiile cu fotografiile copiilor. Judecătoarea ne-a întrebat dacă există vreo șansă de împăcare.

Sorin a răspuns primul.

— Nu pot să trăiesc lângă omul pe care îl învinovățesc în fiecare dimineață.

N-am avut ce să spun. Îl învinovățeam și eu că fusese plecat. Mă învinovățeam pe mine că mințisem. O învinovățeam pe mama pentru neatenția ei. Până la urmă, vina era singurul lucru pe care îl mai împărțeam.

Mama a primit o condamnare cu suspendare. Nu m-a sunat luni întregi. Când a făcut-o, mi-a spus doar:

— Sunt tot mama ta.

— Știu, am răspuns. Asta e cel mai greu.

Acum locuiesc într-o garsonieră închiriată. Lucrez tot la supermarket și uneori, când aud un copil râzând printre rafturi, mă întorc convinsă că e Mara. Alteori văd o minge rostogolindu-se în parcare și nu mai pot respira.

Nu știu dacă o mamă poate fi iertată pentru două clipe de neatenție. Nu știu nici dacă eu merit iertare pentru acea singură minciună care mi-a luat tot ce mai aveam.