Mi-am pus hainele în două sacoșe și am plecat la mama, iar soțul meu m-a întrebat abia la ușă de ce nu mai pot răbda

— Dacă ieși pe ușa aia, să nu te aștepți să vin după tine, mi-a spus Radu.

Ținea mâna pe clanță, de parcă el hotăra dacă plec sau rămân. Eu aveam două sacoșe lângă picioare și geaca trasă peste pijama. Din bucătărie, soacra mea, doamna Mariana, a strigat:

— Las-o, mamă! Se întoarce când îi trec figurile.

Atunci am înțeles că, dacă mai rămân o noapte, nu mă mai respect nici eu.

M-am mutat cu Radu în casa mamei lui după nuntă. Spuseserăm că va fi doar pentru câteva luni, până strângem avansul pentru un apartament. Eu lucram la o farmacie, el era electrician. Aveam rate la mașină, facturi și salarii care se terminau mereu înaintea lunii.

Lunile s-au făcut trei ani.

La început, doamna Mariana părea grijulie. Îmi lăsa cafeaua pregătită și îmi spunea să iau umbrelă. Apoi au început observațiile.

Ciorba mea era prea acră. Cămășile lui Radu nu erau călcate „cum trebuie”. Veneam prea târziu de la serviciu. Vorbeam prea mult la telefon cu mama. Nu știam să pun murături și, în opinia ei, asta spunea multe despre ce fel de femeie sunt.

— Pe vremea mea, o nevastă ținea casa, nu venea obosită și se trântea pe canapea, îmi repeta.

Radu auzea. Uneori își cobora ochii în telefon. Alteori zâmbea încurcat.

— N-o lua în seamă, așa e mama.

Dar de ce trebuia eu s-o înțeleg mereu? Pe mine cine mă înțelegea?

În seara în care am plecat, venisem după o tură de zece ore. O colegă lipsise, iar eu stătusem aproape toată ziua în picioare. Cumpărasem carne și legume din banii mei, apoi făcusem tocăniță.

Doamna Mariana a gustat și a împins farfuria.

— Nici sare nu ești în stare să pui. Radu, tu chiar mănânci așa ceva?

Am lăsat lingura jos.

— Dacă nu vă place, puteți să nu mâncați.

S-a făcut liniște. Radu s-a uitat la mine de parcă eu înjurasem-o.

— Vorbește frumos cu mama.

— Dar ea cum vorbește cu mine?

— Iar începi? Nu putem avea și noi o seară liniștită?

Asta m-a rupt. Nu criticile ei, nu tocănița. Faptul că liniștea lui depindea mereu de tăcerea mea.

Mi-am strâns hainele. Radu nu m-a oprit până n-am ajuns la ușă. Poate credea că joc teatru. Când am coborât scările, îmi tremurau genunchii. Tata a venit să mă ia cu vechea lui Dacie. N-a pus întrebări. Mi-a luat sacoșele și a spus doar:

— Hai acasă, Cristina.

Mama îmi pregătise patul din camera mea. Pe birou încă era o fotografie de la cununia civilă. Eu și Radu zâmbeam larg, iar doamna Mariana stătea între noi, cu mâinile pe umerii amândurora. N-am dormit deloc.

A doua zi, Radu m-a sunat de paisprezece ori. Seara a venit cu flori.

— Întoarce-te. Mama a zis că nu se mai bagă.

— Mama ta a zis. Tu ce spui?

A rămas cu florile în mână.

— Ce vrei să spun?

— Că m-ai văzut. Că ai știut ce se întâmplă și ai ales să taci.

S-a enervat. A spus că îl pun să aleagă între mine și femeia care l-a crescut singură. Că sunt nerecunoscătoare, fiindcă am locuit fără chirie. Tata s-a ridicat din bucătărie, dar i-am făcut semn să rămână acolo. Pentru prima dată, voiam să vorbesc eu pentru mine.

— Nu-ți cer să renunți la mama ta. Îți cer să fim o familie separată. Să închiriem ceva, chiar și o garsonieră. Să avem cheia noastră și regulile noastre.

— Cu ce bani, Cristina?

— Cu banii pe care îi dăm pe țigările tale, pe mesele cu prietenii și pe lucrurile cumpărate pentru casa mamei tale.

A plecat trântind poarta.

După o săptămână, mi-a trimis o fotografie cu un anunț pentru o garsonieră. A spus că putem încerca. Peste două ore, doamna Mariana m-a sunat plângând și m-a acuzat că îi fur băiatul.

Radu încă îmi spune că mă iubește. Eu îl iubesc, dar nu mai știu dacă iubirea poate repara anii în care m-am simțit musafir în propria căsnicie. I-am cerut timp, iar el spune că timpul ne va despărți.

Poate că are dreptate. Dar dacă mă întorc doar de frica despărțirii, nu mă pierd iar pe mine? Voi ce ați face în locul meu?