Mama mi-a spus că o abandonez chiar în ziua în care mi-am mutat ultima sacoșă în casa mea

— Dacă ieși pe ușa asta cu bagajele, să nu-mi mai spui mamă!

Mama stătea în mijlocul holului, cu mâinile încrucișate peste halatul vișiniu. În spatele ei, Cristina, sora mea, fuma la geamul din bucătărie și se uita la mine ca și cum tocmai le furasem banii din sertar.

Eu aveam două sacoșe cu haine la picioare și cheile apartamentului meu strânse în palmă. Radu mă aștepta jos, în mașină.

— Mamă, nu plec din țară. Mă mut la zece minute de voi.

— Tot plecare se cheamă. Pe noi cui ne lași?

Întrebarea aceea m-a lovit mai tare decât reproșul. „Cui ne lași?” De parcă erau doi copii, nu două femei adulte.

După ce tata murise, eu devenisem omul bun la toate. Aveam douăzeci și patru de ani și un salariu mic la o farmacie. Plăteam întreținerea, lumina, cablul, medicamentele mamei și cumpărăturile. Cristina era cu trei ani mai mică și spunea mereu că își caută ceva „potrivit”.

Numai că nimic nu era potrivit. La magazin era prea obositor. La curățenie îi era rușine. La un salon salariul era prea mic. Timp de șapte ani, fiecare interviu se termina înainte să înceapă.

Mama avea probleme cu tensiunea, dar putea să se îngrijească singură. Adevărata ei teamă era să rămână fără mine. Dacă nu răspundeam la telefon, mă suna de zece ori. Dacă ieșeam cu Radu, începea să o doară pieptul. Ajungeam acasă speriată și o găseam uitându-se la televizor.

— Mi-a trecut când ai venit, spunea.

La început, Radu a avut răbdare. Venea după serviciu să repare câte un robinet, căra butelia la bunica din partea mamei și ne lăsa bani când nu-mi ajungeau până la salariu.

Într-o seară, după ce am plătit o restanță de aproape două mii de lei, m-a întrebat încet:

— Ioana, noi când începem să trăim?

M-am supărat. I-am spus că nu înțelege ce înseamnă familia. El n-a ridicat vocea. A scos din buzunar bonurile adunate în ultima lună și le-a pus pe masă.

— Înțeleg. Dar familia nu înseamnă ca unul să se înece și ceilalți să stea pe mal.

M-a durut fiindcă avea dreptate.

Ne-am căsătorit simplu, la starea civilă, apoi am făcut o masă la un restaurant de cartier. Mama a stat posomorâtă aproape toată ziua. Cristina mi-a șoptit, în timp ce tăiam tortul:

— Sper că nu te schimbi acum, că ai devenit doamnă.

Apartamentul îl cumpărasem împreună cu Radu, prin credit. Două camere, mobilă ieftină și o bucătărie atât de mică încât nu încăpeam amândoi. Pentru mine era minunat. Era primul loc în care nu tresăream când suna telefonul.

Doar că mama și Cristina continuau să-mi trimită facturile. În prima lună le-am plătit. În a doua, am scos bani de pe cardul de cumpărături. În a treia, banca ne-a anunțat că rata urma să crească.

Atunci am spus „nu”.

Mama a început să plângă.

— Vrei să murim de foame?

— Aveți mâncare. V-am dus ieri.

— Și luna viitoare? Cristina n-are serviciu.

— Atunci trebuie să-și găsească.

Sora mea mi-a smuls telefonul din mâna mamei.

— Ești o egoistă! Radu te-a întors împotriva noastră.

A doua zi am aflat că le spusese rudelor că soțul meu îmi controlează salariul. M-a sunat mătușa Mariana să-mi explice că „mama e mamă, orice ar fi”. Nimeni nu m-a întrebat câte nopți plânsesem în baie, calculând dacă plătesc rata sau medicamentele mamei, dintre care jumătate nici nu erau prescrise.

Am mers la ele cu două foi printate. Pe una erau locuri de muncă pentru Cristina. Pe cealaltă, cheltuielile lunare.

— De luna viitoare vă ajut doar cu medicamentele necesare, timp de trei luni. După aceea, vă descurcați.

Mama și-a dus mâna la inimă. Cristina a rupt foile.

— Ieși afară.

Am ieșit. Pe scări îmi tremurau genunchii, iar afară am vomitat lângă un gard. Radu m-a ținut de păr și nu mi-a spus că mă avertizase. Doar m-a strâns în brațe.

Au urmat săptămâni de tăcere, apoi mesaje, amenințări și poze cu frigiderul gol. N-am cedat. Mai târziu, Cristina s-a angajat casieră la un supermarket. Mama a început să-și plătească facturile din pensie și, surprinzător, nu s-a prăbușit lumea.

Relația noastră nu mai este ca înainte. Poate nici nu trebuie să fie. Le iubesc, dar am înțeles târziu că iubirea nu înseamnă să-mi dau viața la schimb pentru liniștea lor.

Am fost o fiică rea fiindcă am plecat sau doar un om care, în sfârșit, a ales să se salveze? Voi ce ați fi făcut în locul meu?