Timp de 18 ani, un bătrân morocănos a venit zilnic în cafeneaua mea. După moartea lui, am aflat pe cine aștepta la aceeași masă

— Nu mă mai sunați! Tata a murit pentru mine cu mult înainte să-l îngropați dumneavoastră!

Bărbatul mi-a închis telefonul înainte să apuc să-i spun că nu eu îl îngropasem și că, de fapt, nici măcar nu știam unde fusese înmormântat. Am rămas cu mobilul lipit de ureche, în mijlocul cafenelei, în timp ce aparatul de cafea şuiera, iar două cliente vorbeau tare lângă geam.

În mâna cealaltă țineam scrisoarea domnului Dumitru.

Optsprezece ani venise zilnic la mine. La ora șapte și douăzeci, aproape fără excepție. Se așeza la masa din colț, cu spatele la perete, și comanda aceeași cafea neagră, fără zahăr.

— Ceașca să fie fierbinte, doamnă Mara. Nu călâie ca ieri.

Uneori mă scotea din sărite.

Dacă muzica era puțin mai tare, bombănea. Dacă vreun copil alerga printre mese, își împăturea ziarul și se uita la părinți de parcă ar fi vrut să-i dea afară. Odată mi-a împins cafeaua înapoi pentru că pusesem lingurița în partea stângă.

— Ați schimbat ceva? m-a întrebat.

— Doar locul linguriței.

— De aici începe dezordinea.

Am râs. El nu.

Cu toate astea, îi păstram masa. Chiar și când cafeneaua era plină, le spuneam oamenilor că locul era rezervat. Nu știu de ce. Poate fiindcă devenise parte din diminețile mele, ca zgomotul tramvaielor, mirosul de covrigi și claxoanele de pe bulevard.

În ultima lui zi a venit mai târziu. Mergea greu și avea cămașa încheiată strâmb. I-am dus cafeaua fără să-l întreb nimic.

— Mara, mi-a spus el, folosindu-mi pentru prima dată numele fără „doamnă”, să nu aruncați plicul dacă ajunge la dumneavoastră.

— Ce plic?

Și-a ferit privirea.

— O să știți.

A băut doar două înghițituri. La plecare, a lăsat zece lei sub ceașcă și mi-a spus că aparatul meu face o cafea prea amară. Au fost ultimele lui cuvinte.

Trei zile mai târziu, o vecină de-a lui mi-a adus plicul. Domnul Dumitru murise singur, în garsoniera lui din apropierea Pieței Obor. Îl găsise administratorul, după ce vecinii observaseră că lumina de pe hol rămăsese aprinsă.

Am citit scrisoarea în spatele tejghelei, printre facturi neplătite și cutii cu șervețele.

„Mara, probabil ați crezut că sunt un bătrân imposibil. Ați avut dreptate. Numai că, în cafeneaua dumneavoastră, eram un bătrân imposibil pe care cineva îl observa. Acasă eram doar un bătrân.”

M-am oprit. Mi se încețoșaseră ochelarii.

Scria că după moartea soției lui, Ileana, nu mai avusese pe nimeni. Nu fiindcă nu ar fi avut familie, ci fiindcă mândria îi alungase familia. Avea un singur fiu, Radu, cu care nu vorbise de aproape doisprezece ani.

În plic mai era o foaie, împăturită separat, și un număr de telefon.

„Dacă puteți, dați-i această scrisoare. Eu n-am avut curaj. Dumneavoastră ați avut răbdare cu mine optsprezece ani. Poate mai găsiți puțină și pentru el.”

L-am sunat de patru ori. După primul apel mi-a închis. La al doilea mi-a spus că nu îl interesează datoriile tatălui său. La al treilea m-a acuzat că vreau bani.

— Domnule Radu, eu vând cafea, nu moșteniri! am izbucnit. Tatăl dumneavoastră mi-a lăsat o scrisoare. Dacă nu o vreți, o rup și gata.

A urmat o tăcere lungă.

— Nu o rupeți, a spus el mai încet.

A venit în seara următoare. Avea puțin peste patruzeci de ani și aceiași ochi cenușii ca tatăl lui. A rămas în picioare lângă masa din colț.

— Aici stătea?

— În fiecare dimineață.

— Bineînțeles. Îi plăceau obiceiurile mai mult decât oamenii.

I-am întins foaia. N-a deschis-o.

Mi-a povestit că ruptura dintre ei începuse după moartea mamei lui. În ultimele luni de boală, rămăseseră datorii la tratamente, drumuri și medicamente. Radu vânduse două brățări și un lănțișor ale mamei ca să plătească o parte din cheltuieli și înmormântarea.

— Tata a spus că am jefuit-o înainte să se răcească în mormânt, mi-a zis. Astea au fost cuvintele lui.

Și-a frecat palmele, deși în cafenea era cald.

— I-am arătat chitanțele. Le-a aruncat pe jos. Soția mea era însărcinată atunci. I-am spus că, dacă ies pe ușă, nu mă mai întorc până nu mă caută el. N-a făcut-o.

— Poate n-a știut cum.

Radu a râs scurt și amar.

— Pui mâna pe telefon. Formezi un număr. Nu e așa greu.

A deschis scrisoarea. A citit în picioare, apoi s-a așezat brusc pe scaunul tatălui său.

Nu mi-a spus ce scria, dar am văzut momentul în care i s-a schimbat fața. Buzele au început să-i tremure. A întors foaia, de parcă ar mai fi trebuit să existe ceva pe spate.

— A găsit chitanțele, a șoptit. Scrie că le-a găsit în aceeași seară.

Am simțit un nod în stomac.

— Știa adevărul de atunci?

Radu a dat din cap.

— Doisprezece ani. Doisprezece ani a știut că m-a acuzat degeaba.

A lovit masa cu podul palmei. Ceștile de pe tejghea au vibrat.

— De ce n-a venit? Eu locuiesc la trei stații de tramvai! Fiica mea are unsprezece ani. N-a văzut-o niciodată. Cum să-i ierți așa ceva?

Nu aveam răspuns. Nici scrisoarea nu putea repara aniversările pierdute, serbările la care rămăsese un scaun gol sau toate dățile când un copil întrebase de ce nu are și ea bunic.

Atunci mi-am amintit ceva.

Cu ani în urmă, domnul Dumitru îmi ceruse să păstrez masa liberă până la opt și jumătate, deși el pleca mereu la opt. Spunea doar: „Poate vine cineva.” Uneori se întorcea din ușă și privea spre bulevard.

I-am spus lui Radu.

A închis ochii și și-a apăsat scrisoarea pe piept.

— Aici ne-am văzut ultima oară, a murmurat. În cafeneaua asta. Eu i-am spus că mă găsește aici dacă vrea să-și ceară iertare.

Domnul Dumitru venise zilnic. Nu pentru cafeaua mea. Nu pentru ziar. Venise să-și aștepte fiul, dar fusese prea mândru să-l sune și prea speriat să meargă la ușa lui.

Radu a plâns fără zgomot. Eu am rămas lângă tejghea, prefăcându-mă că șterg aceeași ceașcă. Uneori, discreția e singurul ajutor pe care îl poți oferi.

Înainte să plece, m-a întrebat unde este înmormântat. Două zile mai târziu s-a întors cu fiica lui, Ana. Fata a pus pe masa din colț un desen cu trei oameni ținându-se de mână. Bunicul era cel mai înalt, deși nu-l văzuse niciodată.

De atunci mă uit altfel la cei care intră în cafenea. La femeia care comandă un ceai și îl ține o oră între palme. La bărbatul care se enervează dacă nu găsește ziarul. La pensionara care vorbește prea mult despre prețul pâinii doar ca să nu plece acasă prea repede.

Poate că oamenii reci nu sunt mereu nepăsători. Poate unii doar așteaptă, în tăcere, să-i întrebe cineva dacă mai au pe cine suna.

Și mă tot întreb: câte împăcări se pierd fiindcă fiecare așteaptă ca celălalt să facă primul pas? Voi l-ați fi putut ierta pe domnul Dumitru?