La notar, soacra mi-a întins actele apartamentului meu, iar soțul mi-a șoptit: „Dacă mă iubești, semnezi”

— Semnează, Ioana. Ne faci de râs!

Andrei mi-a împins pixul spre mână, fără să mă privească. Lângă el, soacra mea, Mariana, stătea dreaptă pe scaun, cu geanta strânsă la piept. Notara răsfoia actele în tăcere. Eu simțeam că fotografia mamei din portofel mă arde prin materialul genții.

Apartamentul pentru care veniserăm acolo fusese al mamei. Două camere într-un bloc vechi din Ploiești, cu țevi care băteau iarna și un balcon cât o batistă. Nu era un palat, dar era al meu. Ultimul lucru rămas de la ea.

Cu trei luni înainte, Mariana venise la noi cu plăcinte și cu un plan „pentru binele tuturor”. Voia să vândă garsoniera ei, iar eu să-i trec apartamentul pe nume. Apoi urma să le vândă pe amândouă și să cumpărăm o casă mare la marginea orașului.

— Tu, Andrei, copiii când or veni, eu… Toți împreună, spusese ea. Curte, liniște, poate și niște găini. Ce viață e asta, înghesuiți între betoane?

Am întrebat de ce trebuia să-i trec ei proprietatea.

— Ca să mă ocup eu de acte. Am experiență. Și găsim mai repede cumpărători dacă totul e pe un singur nume.

Nu avea experiență. Lucrase douăzeci și șapte de ani la cantina unei fabrici. Dar Andrei fusese cucerit imediat de ideea casei.

Noi aveam rate la mașină, el lucra cu întreruperi în construcții, iar salariul meu de contabilă abia ținea lucrurile în echilibru. În lunile proaste, eu plăteam tot. De aceea apartamentul era siguranța mea. Dacă se întâmpla ceva, aveam unde dormi și ce vinde.

Când i-am spus asta lui Andrei, s-a închis la față.

— Adică te pregătești să pleci de lângă mine?

— Nu. Mă pregătesc să nu ajung pe drumuri.

— Cu mine ajungi pe drumuri? Asta crezi despre soțul tău?

Din seara aceea, orice masă devenise un proces. Mariana suspina, Andrei trântea sertare, iar eu eram „zgârcita” care împiedica familia să evolueze.

Într-o duminică, soacra mea a ridicat vocea în bucătărie.

— Mama ta ți-a lăsat apartamentul ca să trăiești, nu ca să-l păzești ca pe mormânt!

Am scăpat farfuria din mână. S-a spart lângă chiuvetă.

— Să nu mai vorbiți despre mama.

— Vezi? Cu tine nu se poate discuta. Numai mama ta, numai fricile tale. Andrei al meu unde e în viața asta?

Andrei era lângă ușă. N-a spus nimic. Asta m-a durut mai tare decât vorbele ei.

Am acceptat totuși să mergem la notar. Nu ca să semnez, ci ca să aud clar condițiile. În drum, Andrei mi-a ținut mâna și mi-a promis că locuința nouă va fi pe numele nostru, al tuturor.

Dar în actele de pe masă nu exista nicio casă. Nicio obligație de cumpărare. Nicio garanție că eu aveam să primesc ceva. Era doar transferul apartamentului meu către Mariana, cu titlu de donație.

— După aceea facem restul, a spus ea repede. Nu putem pune căruța înaintea boilor.

M-am uitat la notar.

— Dacă semnez, doamna Mariana poate vinde apartamentul fără acordul meu?

Femeia și-a potrivit ochelarii.

— Da. Din acel moment, devine proprietara exclusivă.

Andrei a început să-și miște nervos piciorul.

— Ioana, am discutat acasă.

— Nu. Acasă am discutat despre o casă comună. Aici mi se cere să dăruiesc singurul meu bun.

Mariana s-a ridicat brusc.

— După tot ce am făcut pentru voi! Cine v-a adus mâncare când n-aveați bani? Cine v-a plătit revizia la mașină?

— Și pentru asta trebuie să vă dau apartamentul?

S-a făcut liniște. O liniște urâtă, grea.

Am pus pixul pe masă.

— Nu semnez.

Andrei m-a privit de parcă îl lovisem.

— Atunci să nu-mi mai vorbești despre încredere.

— Încrederea nu se dovedește rămânând fără nimic.

Am plecat singură. Afară ploua, iar genunchii îmi tremurau atât de tare, încât m-am sprijinit de zidul clădirii. Am plâns pentru mama, pentru mine și pentru căsnicia pe care, pentru câteva clipe, am crezut că o pierdusem.

Trei zile, Andrei a dormit pe canapea. Mariana n-a mai sunat. Apoi el a venit în bucătărie, a pus actele rupte pe masă și a spus încet:

— Am greșit. Am vrut casa aia atât de mult, încât n-am mai văzut ce-ți cerem.

Nu l-am iertat pe loc. Nici nu se putea. Dar am stabilit o limită: apartamentul rămâne al meu, iar orice viitoare casă va fi cumpărată transparent, cu acte clare și contribuții dovedite. Mariana a acceptat greu, cu buzele strânse, însă a acceptat.

Uneori mă întreb de ce o femeie trebuie să pară nerecunoscătoare doar fiindcă refuză să rămână fără siguranță. Voi ați fi semnat pentru liniștea familiei sau ați fi pus pixul jos, ca mine?