După moartea tatei, am încercat să-mi salvez mama și aproape mi-am pierdut soțul

— Plec la ai mei, Ioana. Nu mai pot să trăiesc ca un musafir în propria căsnicie.

Andrei și-a tras fermoarul genții fără să se uite la mine. În bucătărie, telefonul meu vibra iar. Pe ecran scria „Mama”. Era al șaselea apel din seara aceea.

— Tata a murit acum două luni! am strigat. Ce vrei să fac, s-o abandonez?

S-a oprit cu mâna pe clanță.

— Nu. Vreau doar să nu mă abandonezi pe mine.

Ușa s-a închis, iar cuvintele lui au rămas în hol mai apăsătoare decât geanta pe care o cărase până la mașină.

Tata, Dumitru, murise într-o dimineață de noiembrie. Un infarct. Mama îl găsise lângă sobă, cu o cană spartă lângă el. De atunci, Elena nu mai dormea, nu mânca dacă nu stăteam lângă ea și mă suna pentru orice zgomot din curte.

Locuia la marginea Brașovului, la aproape patruzeci de minute de apartamentul nostru. După serviciu mergeam direct la ea. Îi duceam pâine, plăteam facturi, vorbeam cu vecinii, căutam acte pentru pensia de urmaș. Rămăseseră și rate la frigider, plus banii împrumutați pentru înmormântare.

Andrei mă aștepta cu cina rece. La început nu spunea nimic. Apoi au venit oftaturile, întrebările și certurile.

— Măcar duminică putem sta împreună?

— Mama trebuie dusă la cimitir.

— Și sâmbătă?

— Vine instalatorul la ea.

— Dar noi când mai existăm?

Îl acuzam că e egoist. El îmi spunea că mă port de parcă doar durerea mea contează. Adevărul era că nu știam cum să fiu fiică și soție în același timp. Dacă râdeam cu Andrei, mă simțeam vinovată față de tata. Dacă nu răspundeam imediat la telefon, îmi imaginam că mama pățise ceva.

În seara în care a plecat la Pitești, la părinții lui, nici măcar nu l-am oprit. Eram prea furioasă. Sau prea speriată.

Trei zile am comunicat doar prin mesaje scurte. „Ai ajuns?” „Da.” „Ești bine?” „Nu prea.”

A patra zi m-a sunat soacra mea, Maria.

— Ioana, să nu crezi că țin partea băiatului meu doar fiindcă e al meu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Atunci de ce m-a lăsat singură tocmai acum?

— Pentru că și el se simțea singur. Durerea nu-i concurs, mamă.

Am început să plâng. I-am spus că nu mai pot, că mama depinde de mine, că facturile se adună și că Andrei mă făcea să aleg.

Maria a tăcut puțin.

— Ți-a cerut să alegi sau ai auzit tu asta fiindcă ești obosită?

Întrebarea m-a lovit rău. Mi-am amintit de toate dățile când Andrei se oferise s-o ducă pe mama la medic, iar eu îi răspunsesem: „Lasă, nu înțelegi tu.” De toate serile când încercase să mă ia în brațe și eu îmi verificasem telefonul.

Maria m-a convins să vorbesc cu mama sincer. M-am dus la ea pregătită pentru lacrimi și reproșuri.

— Mamă, te iubesc, dar nu mai reușesc singură.

Elena și-a frământat colțul basmalei.

— Sunt o povară, asta vrei să spui?

— Nu. Spun că sunt fiica ta, nu singurul om care te poate ajuta.

A plâns. Am plâns și eu. Apoi l-am sunat pe unchiul Sorin, fratele ei. Vecina, tanti Doina, s-a oferit să treacă dimineața pe la ea. Am stabilit cu medicul de familie o trimitere la psiholog. Mama s-a împotrivit, dar până la urmă a acceptat.

După două săptămâni, Andrei s-a întors. Stăteam la masa din bucătărie, cu două cafele între noi.

— Nu vreau să renunț la mama, i-am spus. Dar nici la noi. Am nevoie să mă ajuți, nu să-mi spui că fac totul greșit.

Și-a frecat palmele, privind în jos.

— Iar eu am nevoie să-mi spui când te îneci, nu să mă împingi departe. Am plecat pentru că mi-era teamă că, dacă rămân, o să spun ceva ce nu mai pot lua înapoi.

Nu ne-am împăcat ca în filme. Au mai fost seri tensionate și telefoane la ore nepotrivite. Dar am făcut un program, am împărțit drumurile, iar vinerea a rămas seara noastră. Uneori mama venea la noi. Alteori mergea Sorin la ea.

Am înțeles târziu că iubirea nu înseamnă să te sacrifici până nu mai rămâne nimic din tine. Și mă întreb: voi cum ați fi împărțit datoria față de un părinte îndurerat și grija pentru propria căsnicie?