Mi-am primit fosta noră și nepoata în casă, iar fiul meu mi-a spus că pentru el am murit

— Dacă intră ea în casa aia, eu nu mai calc acolo cât trăiesc!

Radu țipa atât de tare în telefon, încât am îndepărtat aparatul de ureche. În fața mea, pe hol, Andreea stătea cu două sacoșe de rafie, un geamantan rupt și capul plecat. Mara, nepoata mea de opt ani, își strângea ghiozdanul la piept și se uita când la mine, când la mama ei.

— Radu, copilul tău n-are unde dormi în seara asta.

— E problema Andreei! Tu mereu ai apărat-o. Mereu eu am fost vinovatul!

A închis înainte să-i răspund.

Andreea fusese evacuată din garsoniera închiriată. Avea trei luni restante, facturi neplătite și două împrumuturi luate de la niște firme care o sunau de dimineață până noaptea. Pierduse slujba de la cofetărie, iar banii primiți de la Radu pentru Mara se topiseră printre rate, penalizări și alte datorii despre care evita să vorbească.

Nu o consideram nevinovată. Din contră. Mă înfuria că își cumpărase un telefon nou când încă datora bani la întreținere. Mă scotea din minți când spunea „mă descurc eu”, deși era limpede că nu se descurca.

Dar Mara ce vină avea?

Le-am primit în apartamentul meu din Ploiești, în camera în care crescuse Radu. Când am deschis dulapul, încă mai erau acolo două dintre tricourile lui vechi și o cupă de la un concurs de fotbal. Andreea le-a privit, apoi m-a întrebat încet:

— Sunteți sigură că vreți să faceți asta?

— Nu vreau. Dar trebuie.

Adevărul acela a rămas între noi ca un cui.

Primele săptămâni au fost grele. Eu trăiam din pensie și mai coseam câte un fermoar pentru vecine. Andreea promitea că își caută serviciu, dar diminețile se ridica târziu. Eu veneam de la piață și găseam lumina aprinsă, televizorul mergând și cănile nespălate.

— Nu putem trăi așa, i-am spus într-o zi. Eu nu sunt nici bancă, nici menajeră.

— Știu. Credeți că mie îmi place să depind de dumneavoastră?

— Atunci fă ceva.

A trântit prosopul pe masă. Mara era în ușă. N-a zis nimic, dar buza de jos îi tremura. Atunci mi-am dat seama că repetam greșeala pe care pretindeam că vreau s-o repar: copilul auzea tot.

Radu n-a venit aproape două luni. Îi trimiteam mesaje. Îmi răspundea doar când întrebam de bani pentru Mara.

Într-o seară, a apărut fără să anunțe. A adus o pungă cu portocale și niște caiete. Când a văzut papucii Andreei lângă ușă, s-a oprit.

— Ai instalat-o bine, mamă.

— Nu începe.

— Camera mea, lucrurile mele… Le-ai dat ei. Femeii care m-a făcut de râs, care a ascuns datorii și m-a pus să plătesc după divorț.

Știam că Andreea îl mințise. Știam și că Radu plecase de acasă înainte de divorț, lăsând-o singură cu Mara săptămâni întregi. Niciunul nu fusese curat în povestea lor.

— Tu ai unde locui, i-am spus. Fiica ta nu avea.

A încremenit.

— Nu mă pedepsești pe mine ca s-o salvezi pe ea?

— Nu totul este despre tine, Radu.

Cuvintele mi-au ieșit prea repede. Le-am regretat chiar când le-am auzit.

El a lăsat punga pe jos și a plecat. Mara a alergat după el pe scară, strigând „tati”, dar liftul se închisese deja. În noaptea aceea am plâns în bucătărie, cu aragazul stins și mâinile strânse în poală.

După câteva zile, Andreea și-a găsit serviciu la un magazin de cartier. I-am cerut să-mi arate toate datoriile. Am făcut un caiet cu sume, termene și cheltuieli. S-a supărat, apoi a acceptat. Nu i-am mai dat bani fără să știu pentru ce.

Peste șase luni s-a mutat într-o garsonieră modestă. Radu a venit s-o ia pe Mara într-o duminică. A intrat doar până în hol.

— Cafea? l-am întrebat.

— Cinci minute.

Am stat la masă ca doi străini. Mi-a spus că înțelege de ce am primit copilul. Nu putea însă uita că l-am judecat mai aspru decât pe Andreea.

— Ai vrut să fii cea bună, mamă. Și eu am rămas omul rău din poveste.

N-am găsit nimic cu care să mă apăr.

Acum vorbim. Puțin, atent, ca și cum fiecare cuvânt ar putea sparge ceva. Mara vine la mine în weekenduri, iar uneori Radu urcă până la ușă. Nu mai intră în camera lui.

Am salvat un copil de la nesiguranță, dar poate că, încercând să fac dreptate, mi-am rănit propriul fiu. Voi ce ați fi ales în locul meu: loialitatea față de copilul vostru sau siguranța nepoatei?