Mama mi-a spus că sunt o fiică nerecunoscătoare fiindcă am refuzat să-i dau surorii mele mașina de spălat. Dar în acea seară, fiica mea dormea fără pătură

— Dacă nu ne dai mașina de spălat, înseamnă că pentru tine soră-ta nu valorează nimic!

Mama stătea în ușa bucătăriei, cu geaca încă pe ea și cu telefonul strâns în palmă. În spatele ei, sora mea, Simona, se uita prin apartament de parcă venise să aleagă ce mai putea lua.

Eu țineam în brațe pătura udă a fiicei mele. Mara vomitase în timpul nopții, iar mașina de spălat mergea deja de două ori pe zi. Avea șase ani și făcuse o viroză urâtă.

— Nu am spus că nu valorează nimic. Am spus că nu pot să rămân fără mașină acum.

— Dar ea are doi copii, a ridicat mama vocea. Tu ai doar unul.

„Doar unul.”

Mara auzise. Era pe hol, în pijamaua ei cu mâneci prea scurte, și se uita la mine fără să înțeleagă de ce bunica vorbea despre ea ca despre o socoteală.

Totul începuse cu lucruri mici. O bluză pentru Simona, fiindcă avea o petrecere. O tavă pentru mama, pentru cozonac. Uscătorul de păr pentru verișoara mea, Nicoleta. Apoi aspiratorul, mixerul, lenjerii, oalele bune și chiar ghetele mele de iarnă.

Nimic nu se întorcea la timp. Unele lucruri nu se mai întorceau deloc.

Când întrebam, răspunsul era mereu același:

— Ei, ce tot numeri? În familie nu se numără.

Numai că se număra. Se numărau ratele, facturile, zilele până la salariu și banii rămași după cumpărături. Eu lucram la casieria unei farmacii din Ploiești, iar soțul meu, Radu, era electrician. Nu muream de foame, dar nici nu puteam înlocui în fiecare lună ce dispărea din casă.

Radu îmi spusese de multe ori să mă opresc.

— Alina, noi cumpărăm, ele iau. Tu nu vezi?

— Sunt mama și sora mea.

— Și noi cine suntem?

La întrebarea asta nu știam ce să răspund. Mă simțeam prinsă între familia în care crescusem și familia pe care o construisem.

Mama mă crescuse singură după ce tata plecase. Îmi amintea des cât se sacrificase pentru mine. Dacă refuzam ceva, oftatul ei venea imediat.

— Pentru tine am mers cu pantofii rupți două ierni. Acum te zgârcești la un amărât de aspirator?

Așa că cedam. Din vină, din teamă, din obișnuință.

În primăvară, Mara a avut serbare la grădiniță. Trebuia să fie îmbrăcată într-o rochiță albă. Pusesem deoparte o sută cincizeci de lei, dar cu trei zile înainte m-a sunat Simona. Nu avea bani pentru întreținere și urma să-i oprească apa caldă.

— Te rog, Alina. Îți dau înapoi după salariu.

I-am trimis banii.

După salariu și-a făcut unghiile și a plecat un sfârșit de săptămână la munte cu prietenele. Mara a mers la serbare într-o rochie împrumutată, prea largă la umeri. În poze zâmbea, dar înainte să intre în sală m-a întrebat încet:

— Mami, eu de ce nu pot avea una a mea?

M-am ascuns în toaleta grădiniței și am plâns. Totuși, nici atunci n-am avut curaj să spun nimic.

Curajul a venit abia în seara cu mașina de spălat.

Simona făcuse deja rost de doi vecini care să o care. Era hotărâtă că pleacă cu ea, deși nici măcar nu mă întrebase înainte. Mama venise să mă convingă. Sau, mai bine zis, să mă facă de rușine până acceptam.

— O iau doar două săptămâni, a spus Simona.

— Ca uscătorul de rufe?

A clipit des.

— Ce legătură are?

— Are. L-ai luat acum opt luni.

— S-a stricat puțin. Ce voiai să-ți aduc, un lucru stricat?

Am rămas cu pătura udă în brațe. Aproape că mi-a venit să râd. Adică tot eu trebuia să-i fiu recunoscătoare că nu-mi returnase lucrul deteriorat.

— Nu pleacă nicio mașină din casă, am spus.

Mama și-a pus mâinile în șold.

— Te-a întors Radu împotriva noastră.

El era în sufragerie și auzea tot. A apărut în prag, palid de furie, dar n-a spus nimic. Știa că trebuia să vorbesc eu.

— Nu m-a întors nimeni. Eu am obosit. De acum, nu mai dau nimic fără să stabilim când se întoarce. Iar dacă un lucru se strică, îl înlocuiți.

— Ne faci contract? a râs Simona. Suntem străine?

— Nu. Tocmai pentru că suntem familie, ar trebui să-mi respectați lucrurile.

Mama m-a privit lung, apoi a aruncat cuvintele care mă speriaseră toată viața:

— Ești egoistă. Să nu mă mai cauți când o să ai nevoie de mine.

Mara a început să plângă pe hol. Atunci am lăsat pătura jos și am luat-o în brațe.

— Am nevoie de tine acum, mamă. Am nevoie să vezi că și copilul meu contează. Dar tu ai venit să-i iei mașina de spălat din casă.

S-a făcut liniște. Simona se uita în podea. Mama și-a strâns buzele, a deschis ușa și a plecat fără să-și ia rămas-bun.

Trei săptămâni nu m-a sunat nimeni. În schimb, Nicoleta mi-a trimis un mesaj lung despre cât de urât m-am purtat. Spunea că m-am schimbat de când m-am măritat și că pun preț pe obiecte mai mult decât pe oameni.

I-am răspuns simplu:

„Nu obiectele sunt mai importante decât oamenii. Dar nici oamenii mei nu sunt mai puțin importanți decât voi.”

Apoi am făcut o listă cu tot ce lipsea. Nu ca să cer socoteală pentru fiecare lingură, ci ca să înțeleg cât de departe ajunsesem. Douăzeci și trei de lucruri. Printre ele era și paltonul meu bun, purtat de Simona de doi ani, deși eu mergeam iarna cu o geacă subțire.

Radu a citit lista și a oftat.

— Nu vreau să te despart de familia ta. Vreau doar să nu ne mai golească locuința.

Pentru prima dată, nu m-am apărat. M-am așezat lângă el și i-am spus că îmi pare rău. Nu doar pentru obiecte. Pentru toate dățile când îi făcusem pe el și pe Mara să aștepte, ca să nu se supere mama.

După aproape o lună, Simona a venit cu paltonul, tava și aspiratorul. Aspiratorul nu mai pornea, iar paltonul avea căptușeala ruptă.

— Atât am găsit, a murmurat.

— Aspiratorul trebuie reparat.

A ridicat privirea, gata să se certe. Apoi probabil a văzut că nu mai eram dispusă să cedez.

— Bine. Îl duc eu.

Mama a rezistat mai mult. M-a sunat abia de ziua Marei. A venit cu o păpușă și a stat stingheră în bucătărie, fără să-și scoată haina.

— Ai cafea? m-a întrebat.

— Am.

Niciuna nu și-a cerut iertare cum trebuie. La noi în familie, împăcările s-au făcut mereu printre farfurii și vorbe despre vreme. Dar înainte să plece, mama s-a oprit lângă mașina de spălat.

— Ai avut nevoie de ea atunci, nu?

— Da, mamă.

A dat încet din cap.

De atunci, când cineva îmi cere ceva, întreb când îl aduce înapoi. Uneori spun nu. Simona se mai supără, Nicoleta mă caută mai rar, iar mama încă oftează. Dar Mara are acum o geacă nouă, cumpărată înainte să ajut pe altcineva.

Poate că pentru ei am devenit mai egoistă. Eu cred că, pentru prima dată, am început să fiu mamă înainte de a fi fiica vinovată a cuiva.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât trebuie să pierzi până când un simplu „nu” încetează să mai pară o trădare?