Soțul meu mi-a spus să câștig respectul mamei lui prin muncă și ascultare. În seara în care soacra mi-a aruncat anticoncepționalele pe masă, mi-am făcut bagajul

— Spune-i și tu, Radu! Spune-i că nu e normal să ia pastile pe ascuns și să te lase fără copii!

Doina a aruncat folia mea de anticoncepționale pe masa din bucătărie, lângă oala cu ciorbă. Una dintre pastile s-a desprins și a căzut pe mușama. Am rămas în ușă cu geanta pe umăr, incapabilă să respir.

— Ai umblat în sertarele noastre? am întrebat.

— Sertarele din casa mea, a răspuns ea. Să nu uiți unde stai.

M-am uitat la Radu. Ținea ochii în farfurie și rupea pâinea în bucățele mici. Așteptam să spună ceva. Orice. Să-i ceară mamei lui să se oprească, să-i explice că hotărârea de a amâna un copil era a noastră.

— Mamă, nu trebuia să umbli acolo, a murmurat el.

— Atât? am izbucnit. A intrat în dormitorul nostru, mi-a căutat prin lucruri și acum discută despre corpul meu la masă. Iar tu spui doar atât?

Locuiam de aproape doi ani în casa părinților lui Radu, într-un cartier de la marginea Ploieștiului. Tatăl lui murise, iar Doina rămăsese singură în casa cu trei camere și o curte mică. Când ne-am căsătorit, chiria ni se părea o risipă. Eu lucram la o farmacie, Radu la un depozit de materiale de construcții. Visam să strângem avansul pentru un apartament.

Planul suna simplu: stăm câțiva ani cu mama lui, contribuim la facturi și punem bani deoparte.

Numai că banii nu se strângeau atât de repede, iar eu plăteam și cu altceva.

În fiecare dimineață mă trezeam la șase. Puneam cafeaua, pregăteam pachetul lui Radu, îi lăsam Doinei micul dejun și plecam la serviciu. Seara găteam, spălam, aspiram și îi făceam cumpărăturile. Doina avea dureri de genunchi, dar putea merge singură la piață atunci când voia să afle noutățile vecinelor. Când era vorba de vase sau rufe, devenea brusc neputincioasă.

Dacă puneam prosoapele în alt dulap, le muta la loc.

Dacă făceam ciorba fără leuștean, ofta:

— Radu n-a mâncat așa ceva cât a stat la mine.

Dacă voiam să invit o colegă la cafea, trebuia să cer voie. Noi plăteam gazul, curentul, internetul și cumpăram cea mai mare parte din mâncare, dar Doina îmi amintea mereu că nu eram la mine acasă.

I-am spus lui Radu de multe ori că nu mai pot.

— Are și ea tabieturile ei, îmi răspundea. Fii mai răbdătoare.

— Radu, mama ta îmi verifică și cât detergent folosesc.

— Nu o provoca. Demonstrează-i că meriți respectul ei. Cu timpul o să vadă cât te străduiești.

Cuvintele acelea m-au durut mai rău decât reproșurile Doinei. Eu trebuia să merit respectul prin muncă și ascultare. El îl primise doar pentru că era băiatul ei.

În seara cu anticoncepționalele, Doina chemase deja și o mătușă. Aflasem după câteva minute că îi spusese și mamei mele că eu „refuz să fac familie”. În realitate, eu și Radu hotărâserăm să mai așteptăm. Nu aveam locul nostru, economiile scăzuseră după ce reparaserăm acoperișul casei, iar eu mă temeam să aduc un copil într-un loc unde nici măcar ușa dormitorului nu era respectată.

— Eu vreau nepot cât mai sunt în putere, spunea Doina. Tu te gândești numai la tine.

— E viața noastră, am răspuns, cu mâinile tremurând.

— Viața voastră se desfășoară în casa mea.

Radu s-a ridicat și a dus farfuria la chiuvetă.

— Terminați amândouă. Vin obosit de la muncă și numai scandal găsesc.

Atunci s-a rupt ceva în mine. Nu ridicase vocea la mama lui. Ne pusese pe același nivel, de parcă eu îi cotrobăisem ei prin sertare.

Am intrat în dormitor și am scos valiza de sub pat. Radu a venit după mine.

— Ce faci acum?

— Plec la ai mei.

— Pentru o ceartă?

— Nu plec pentru o ceartă. Plec pentru doi ani în care m-ai lăsat singură lângă tine.

A încercat să-mi ia bluza din mână, dar am tras-o spre mine.

— Ai două variante, i-am spus. Luăm credit sau închiriem ceva. Orice ne permitem. Dacă alegi să rămâi aici, eu mă mut definitiv la părinții mei.

— Știi cât costă o chirie?

— Știu cât mă costă să rămân.

În noaptea aceea am dormit la mama. Radu nu m-a sunat până dimineață. Mă uitam la telefon și simțeam cum se prăbușesc în mine toate planurile noastre. Mă gândeam că poate o să aleagă casa, mâncarea caldă și liniștea lui comodă.

A venit a doua zi cu ochii roșii și cu trei anunțuri tipărite.

— Nu ne permitem creditul încă, a spus. Dar putem închiria un apartament cu două camere. E vechi și e la etajul patru. N-are lift.

— Și mama ta?

A tăcut.

— O să se supere.

— Te-am întrebat ce vrei tu.

Pentru prima dată, Radu a ridicat privirea și a spus:

— Vreau să vii cu mine. Și cred că am fost laș.

Ne-am mutat după două săptămâni. Apartamentul avea mobilă veche, faianță crăpată și un frigider care bâzâia noaptea. După ce am plătit garanția și prima lună, ne-au rămas câteva sute de lei. Am mâncat cartofi, omletă și zacuscă primită de la mama mea. Dar în prima seară am stat pe podea, printre cutii, și am simțit că pot respira.

Nu ne-a fost ușor. Ne-am certat când Radu și-a lăsat hainele lângă coșul de rufe, convins că treburile casei se fac singure. I-am pus aspiratorul în mână.

— Nu m-am mutat ca să schimb o casă în care slujeam doi oameni cu una în care slujesc unul.

S-a încruntat, apoi a aspirat. Prost la început, dar a aspirat.

Doina venea neanunțată și critica tot. O dată a încercat să deschidă ușa cu cheia pe care Radu i-o dăduse „pentru urgențe”. Eu schimbam hainele în dormitor.

În seara aceea i-am spus că cheia trebuie luată înapoi. Radu a ezitat, apoi s-a dus la ea.

S-a întors după două ore, palid și tăcut.

— A zis că te-ai băgat între noi.

— Și tu ce ai zis?

— Că tu ești soția mea și că asta nu înseamnă că nu mai sunt fiul ei. Dar casa noastră are regulile noastre.

Am plâns atunci. Nu de bucurie, cel puțin nu numai. Am plâns pentru cât de simplă fusese propoziția aceea și cât de mult așteptasem s-o aud.

Au trecut opt luni. Încă socotim fiecare leu și strângem pentru avans. Doina vorbește cu mine rece, dar sună înainte să vină. Radu gătește duminica și spală baia, chiar dacă uneori trebuie să-i amintesc. Noi încă învățăm să fim o echipă, nu mamă și copil, nu noră și stăpâna casei.

Uneori mă întreb dacă am fost prea dură când am pus ultimatumul. Dar cât trebuie să suporte o femeie ca să nu fie numită nerecunoscătoare? Și voi ce ați fi ales în locul meu: răbdarea sau plecarea?