Soacra mea a dispărut din viața copiilor fără nicio explicație. Când am aflat ce îi spusese soțul meu, mi s-au tăiat picioarele

— Bunico, sunt eu, Mara! Te rog, deschide! Am luat zece la matematică!

Fiica mea bătea cu pumnișorii în ușa apartamentului, iar eu vedeam cum perdeaua din bucătărie se mișca. Elena era acasă. Știam sigur. Se auzea televizorul, iar pe preșul de la intrare se afla sacoșa ei de piață.

Totuși, nu ne-a deschis.

Radu, care avea doar șase ani, ținea în brațe o pungă cu două cornuri. Le cumpărase din banii lui și voia să i le dea bunicii. După câteva minute, m-a întrebat în șoaptă:

— Mama, bunica nu ne mai iubește?

N-am știut ce să-i răspund. Mi-am lipit fruntea de ușa rece și am spus:

— Mamă Elena, măcar spuneți-ne ce am făcut. Copiii nu au nicio vină.

Dinăuntru nu s-a auzit nimic. Doar televizorul, apoi un scaun tras pe gresie.

Până în urmă cu două luni, Elena venea la noi aproape în fiecare duminică. Aducea ciorbă în borcane, plăcintă cu mere și câte zece ouă „de la o femeie din piață, curate, nu ca astea din magazin”. Îi certa pe copii că stau prea mult pe telefon, apoi îi lua în brațe și le strecura bani în buzunar.

Într-o duminică nu a mai venit. Nici în următoarea. Nu răspundea la telefon, iar când Mihai, soțul meu, s-a dus la ea, s-a întors după douăzeci de minute cu fața închisă.

— N-a deschis nici mie. Nu știu ce are.

— V-ați certat?

— Nu. Ce să am cu mama?

A spus-o repede, fără să mă privească. Ar fi trebuit să observ atunci.

Am sunat-o zilnic. I-am trimis mesaje, fotografii cu copiii, chiar și o scrisoare. I-am scris că, dacă am jignit-o, vreau să-mi cer iertare. Nici măcar nu știam pentru ce, dar eram gata să o fac numai ca Mara și Radu să nu mai adoarmă întrebând de ea.

La școală, Mara trebuia să scrie o compunere despre bunici. A venit acasă, și-a aruncat ghiozdanul și a izbucnit în plâns.

— Toți au povestit ce fac cu bunicile lor. Eu ce să scriu? Că a mea se ascunde după perdea?

În seara aceea m-am certat cu Mihai.

— Trebuie să știi ceva. Nu se poate să se fi schimbat așa din senin.

— Ți-am spus că nu știu!

— Atunci de ce nu ești mai supărat? De ce nu încerci să afli?

A trântit paharul în chiuvetă. S-a spart, iar un ciob a sărit lângă piciorul meu.

— Pentru că o cunosc! Dacă s-a încăpățânat, n-ai ce să-i faci.

A ieșit din bucătărie și a dormit pe canapea. Eu am strâns cioburile cu mâinile tremurând. Nu mai era doar durerea copiilor. Simțeam că cineva îmi ascunde ceva.

Adevărul a venit într-o marți, când m-a sunat doamna Valeria, vecina Elenei.

— Andreea, să nu te sperii. Elena a amețit pe scară. Am chemat salvarea. O duc la spital.

Am plecat de la serviciu fără să-l mai sun pe Mihai. La spital, Elena era palidă și avea o branulă în mână. Când m-a văzut, și-a întors capul spre perete.

— De ce ai venit?

— Pentru că sunteți mama soțului meu și bunica copiilor mei.

— Nu mai juca teatru, Andreea.

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât mă așteptam.

— Ce teatru?

A râs scurt și amar.

— Acum vă pasă? După ce mi-ați luat banii și m-ați făcut proastă?

Am simțit că nu mai înțeleg limba în care vorbea.

— Ce bani?

Elena s-a uitat la mine pentru prima dată. Avea ochii umezi, dar privirea aspră.

— Cei șaptezeci de mii de lei. Pentru operația mamei tale. Mihai a zis că e urgent, că altfel moare femeia. Am vândut terenul de la țară. După aia ai spus că sunt o babă care se bagă unde nu-i fierbe oala și că nu mai vrei să vin la voi.

M-am așezat fiindcă mi se înmuiaseră genunchii.

Mama mea nu fusese operată. Era sănătoasă și locuia la Pitești. Nu cerusem niciun leu de la Elena. Niciodată.

— Cine v-a spus că eu am zis asta?

Elena a tăcut.

— Mihai?

Și-a coborât privirea. Atunci am înțeles.

Am scos telefonul și l-am sunat. A răspuns după al treilea apel.

— Unde ești?

— La mama ta. Vino aici. Acum.

— Andreea, eu…

— Acum, Mihai.

A ajuns după aproape o oră. Când a intrat în salon și ne-a văzut una lângă alta, s-a oprit în ușă. N-a mai întrebat nimic.

— Spune-i, a zis Elena. Spune-i pe ce s-au dus banii mei.

Mihai și-a frecat palmele și s-a uitat spre geam.

— Am avut niște datorii.

— Ce datorii? am întrebat.

— La pariuri. Și la niște oameni.

Mi s-a făcut greață. De luni întregi îmi spunea că face ore suplimentare. Îl crezusem. Eu calculam fiecare factură, cumpăram haine copiilor la reducere și amânam tratamentul unui dinte, iar el pierdea bani la pariuri.

— De ce i-ai spus că mama mea moare?

— Eram disperat.

— Și de ce i-ai spus că eu nu mai vreau s-o văd?

Mihai și-a dus mâna la frunte.

— Mi-a zis că o să-ți spună. M-am speriat. I-am spus că tu ai aflat de bani și ai jignit-o. Că e mai bine să nu mai vină o perioadă.

Elena a început să plângă fără zgomot.

— Mi-a spus că nepoții se simt obligați să stea cu mine. Că îi plictisesc.

Atunci l-am pălmuit. Nu sunt mândră de asta, dar am făcut-o. Tot salonul parcă a amuțit.

— Copiii au crezut că nu-i mai iubește! Ai lăsat-o pe Mara să plângă două luni!

— Mi-a fost rușine, a murmurat el.

— Nu. Ți-a fost frică să fii prins.

În zilele următoare, Elena a acceptat cu greu să-i vadă pe copii. Mara a intrat în salon rigidă, cu buzele strânse. Radu s-a repezit la pat și a îmbrățișat-o.

— De ce n-ai deschis, bunico?

Elena a început să plângă.

— Pentru că am fost supărată și m-am lăsat păcălită. Dar nu pe voi, puiule. Niciodată pe voi.

Mara nu s-a apropiat imediat. I-a luat câteva săptămâni. Încrederea copiilor pare simplă, dar când o rupi, nu se lipește cu o prăjitură și două vorbe.

Mihai s-a mutat la fratele lui, Sorin. A recunoscut toate datoriile și a început consiliere pentru dependența de jocuri. Nu știu dacă îl voi putea ierta. Mai grav decât banii a fost felul în care ne-a întors unii împotriva altora și a privit, seară de seară, cum copiii lui sufereau.

Eu și Elena încercăm să reparăm ce s-a rupt. Vorbim mai direct acum, chiar dacă uneori doare. Poate că asta trebuia să facem de la început, înainte ca rușinea și orgoliul să lase o minciună să crească între noi.

Voi ați putea ierta un om care și-a folosit propriii copii ca să-și ascundă minciunile? Eu încă nu știu dacă salvarea familiei înseamnă să rămân sau, dimpotrivă, să plec.