Soțul meu îi dădea mamei lui și ultimii bani din casă. A trebuit ca fiica noastră să ajungă la spital ca să înțeleagă ce pierde

— Unde sunt cei opt mii de lei, Andrei?

Stăteam în bucătărie cu telefonul în mână și cu aplicația băncii deschisă. Îmi tremurau degetele. În spatele meu, mașina de spălat huruia, iar din camera copiilor se auzea televizorul dat încet.

Andrei n-a răspuns imediat. Și-a desfăcut geaca, a pus cheile pe masă și s-a uitat spre ușă, de parcă ar fi vrut să fugă.

— I-am dat mamei.

Am simțit că mi se taie picioarele.

Banii aceia erau pentru aparatul dentar al lui Radu și pentru restanța la întreținere. Îi strânsesem aproape un an. Renunțasem la haine, la concediu, până și la cafeaua luată dimineața înainte de serviciu.

— I-ai dat fără să-mi spui?

— Trebuia să repare acoperișul. Ploua în pod.

— Mama ta stă la bloc, Andrei.

A tăcut. Atunci am înțeles că nu era vorba despre niciun acoperiș. După alte zece minute de întrebări, a recunoscut. Maria, soacra mea, voia mobilă nouă în bucătărie. Cea veche „o făcea de râs” când veneau vecinele la cafea.

În seara aceea, Radu a apărut în prag. Avea doisprezece ani și auzise tot.

— Nu mai pun aparat, mamă. Pot să stau și așa.

Și-a acoperit gura cu palma, rușinat de dinții lui strâmbi. Atunci m-am uitat la Andrei și, pentru prima dată, nu am mai simțit furie. Am simțit ceva mai rău: dezgust.

Problema nu începuse atunci. Doar că eu mă mințisem ani la rând că se va schimba.

Maria îl crescuse singură după ce tatăl lui murise într-un accident de muncă. Andrei avea paisprezece ani și își amintea perfect ultima ceartă dintre părinții lui. De atunci trăia cu ideea că trebuie să-și protejeze mama de orice. La început mi s-a părut frumos. Un bărbat care își respectă mama, îmi spuneam, o să-și respecte și soția.

N-am înțeles că, în cazul lui, respectul era amestecat cu frică și vinovăție.

Maria avea cheie de la apartamentul nostru. Intra fără să sune, deschidea frigiderul, muta lucrurile și comenta.

— Iar le-ai dat copiilor cereale? O mamă adevărată se trezește și face ouă.

Sau:

— Mara e prea obraznică. O lași să vorbească prea mult. Pe vremea mea, copiii știau de frică.

Dacă îi răspundeam, Andrei mă trăgea deoparte.

— Las-o, Elena. E bătrână și e singură.

Avea cincizeci și nouă de ani, mergea zilnic la piață și făcea excursii la mănăstiri cu vecinele. Dar când avea nevoie de Andrei, devenea brusc neajutorată.

Într-o duminică promiseserăm copiilor că mergem la munte. Pregătisem sandvișuri, haine de schimb și termosul cu ceai. Când coboram bagajele, Maria a sunat că i se mișcă o poliță din baie.

— Trecem mâine, i-am spus.

Andrei s-a încruntat.

— Dacă îi cade în cap?

Am petrecut cinci ore la ea. Polița nici măcar nu se mișca. Maria ne-a pus să mutăm un dulap, apoi să schimbăm perdeaua. Copiii au stat pe canapea, încălțați pentru munte, până când Mara a început să plângă.

— Bunica e mai importantă decât noi? a întrebat.

Andrei s-a răstit la ea că nu vorbește așa cu un adult. În drum spre casă, nimeni n-a scos un cuvânt.

După povestea cu banii, i-am cerut Mariei cheia. A venit în aceeași seară, cu ochii umezi și o sacoșă cu mere.

— Vrei să mă desparți de băiatul meu.

— Nu. Vreau să nu mai intrați în casa mea când nu sunt aici.

— Casa ta? Dar ratele le plătește și el.

Andrei stătea lângă fereastră, cu brațele încrucișate. Așteptam să spună ceva. Orice.

— Elena, nu face scandal pentru o cheie.

Atunci am luat cheia de rezervă din sertar și am pus-o pe masă.

— Nu cheia e problema. Problema e că eu sunt singură în căsnicia asta.

În lunile următoare, certurile au devenit aproape zilnice. Maria îi suna înainte să cumpărăm ceva, iar el îi spunea cât câștigăm, ce datorii avem, până și cât am dat pe ghetele Marei. Când am vrut să o înscriem pe fată la cursuri de desen, Maria a decis că sunt bani aruncați.

Andrei a fost de acord cu ea.

Mara a început să ascundă desenele sub pat. Radu nu-i mai cerea tatălui nimic. Copiii învățaseră că orice nevoie de-a lor putea fi anulată de un telefon al bunicii.

Punctul de rupere a venit într-o seară de noiembrie. Mara avea dureri puternice de burtă și febră. Medicul de familie ne-a spus să mergem imediat la urgență, fiind posibilă o apendicită.

Tocmai îi puneam geaca atunci când a sunat Maria. I se oprise centrala.

— Mamă, chemăm pe cineva, i-a spus Andrei.

A ascultat câteva secunde, apoi și-a luat cheile.

— O duc eu pe mama la sora ei și vin după voi la spital.

Am rămas cu mâna pe fermoarul gecii Marei.

— Nu pleci.

— Elena, la ea sunt zece grade în casă.

— Fiica ta poate intra în operație.

Mara era albă la față și se ținea de mine. Cu o voce mică, aproape șoptită, l-a întrebat:

— Tati, dacă bunica te cheamă când eu sunt în spital, tot la ea mergi?

Andrei a încremenit. Telefonul continua să vibreze în palma lui. Maria suna din nou.

S-a uitat la fată, apoi la mine. A respins apelul.

— Mergem la spital.

Mara a fost operată în aceeași noapte. Apendicele era inflamat rău, iar medicul ne-a spus că am ajuns la timp. Andrei a stat pe un scaun de plastic, cu capul în palme. Pe ecran îi apăruseră unsprezece apeluri și mesaje în care mama lui îi spunea că este nerecunoscător.

— Am fost gata să plec, a murmurat. Mi-am lăsat copilul cu febră ca să repar o centrală.

— Da, i-am răspuns. Și eu nu mai pot trăi așa.

I-am spus că după externare mă mut cu copiii la sora mea dacă nu acceptă consiliere și limite clare. Nu ca amenințare. Eram pur și simplu terminată.

Pentru prima dată, Andrei nu s-a apărat.

A doua zi i-a cerut mamei lui cheia. I-a spus că nu-i va mai da bani fără să discutăm împreună și că urgențele copiilor noștri vor fi mereu pe primul loc. Maria a plâns, l-a făcut slab și i-a spus că nevasta i-a spălat creierul.

Trei săptămâni nu i-a mai vorbit.

Andrei suferea. Îl vedeam seara privind telefonul, dar nu o suna. A început să meargă la consiliere. Am mers și împreună. Nu s-a schimbat peste noapte. Uneori încă spune „dar mama…” și se oprește la jumătatea propoziției. Uneori eu izbucnesc prea repede, pentru că rana e încă acolo.

A returnat banii în rate, lucrând câteva sâmbete în plus. Radu și-a pus aparatul dentar. Mara s-a întors la desene și acum unul dintre ele stă lipit pe frigider: noi patru, ținându-ne de mână. Bunica nu apare în desen, iar asta spune mai mult decât ar putea spune un copil în cuvinte.

Nu i-am cerut niciodată lui Andrei să-și abandoneze mama. I-am cerut doar să nu ne abandoneze pe noi de fiecare dată când ea îl strigă.

Voi ați mai putea avea încredere după atâția ani petrecuți pe locul al doilea? Și unde se termină datoria față de un părinte și începe datoria față de propriii copii?