„Cu ce-l crești, Elena?” — Când am rămas însărcinată cu al șaselea copil, familia mea s-a rupt în două

— Spune-mi că nu sunt două liniuțe, Elena. Te rog, spune-mi că văd eu prost.

Mihai ținea testul de sarcină între degete de parcă era o hârtie care ne condamna. În bucătărie mirosea a cartofi prăjiți, iar din camera copiilor se auzea plânsul lui Rareș, cel mic. Eu stăteam lipită de frigider și nu reușeam să scot niciun cuvânt.

Erau două liniuțe. Clare.

Aveam deja cinci copii: Andrei, de doisprezece ani, Ioana, de zece, gemenele Mara și Daria, de șapte, și Rareș, care abia împlinise trei. Locuiam într-o casă veche, la marginea unui sat din județul Botoșani, cu două camere încălzite de o sobă care scotea fum când bătea vântul.

Mihai lucra la un depozit de materiale de construcții. Eu mai făceam curățenie prin sat și ajutam o bătrână, tanti Ileana, care îmi dădea câte cincizeci de lei și uneori ouă sau făină. Nu trăiam bine. Trăiam de pe o zi pe alta.

— Ce facem? m-a întrebat el.

Nu „cum ne descurcăm”. Nu „o să fie bine”. Doar atât: ce facem?

Mi-am pus palma pe burtă, deși era prea devreme să simt ceva.

— Nu știu.

Mama a aflat a doua zi. Nu voiam să-i spun încă, dar Ioana mă auzise plângând și, speriată, o sunase.

A intrat pe poartă fără să bată. Și-a aruncat geanta pe masă și m-a privit cu ochii roșii.

— Tu nu te gândești la copiii pe care îi ai deja?

— Mamă, nu începe.

— Ba încep! Andrei merge cu ghetele rupte. Fetele împart același penar. Tu ai datorie la magazin și mai faci un copil?

Cuvintele ei m-au lovit fiindcă erau adevărate. Cu o săptămână înainte, Andrei își lipise talpa ghetei cu un adeziv găsit în magazie. Îl văzusem și mă prefăcusem că nu observ, pentru că nu aveam bani pentru altă pereche.

— Nu l-am făcut singură, am spus încet.

Mihai a ridicat capul.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Exact ce ai auzit.

— Eu muncesc de dimineață până seara!

— Și eu ce fac? Stau? Cinci copii, mâncare, rufe, școală, lemne… Eu stau?

Mama s-a băgat între noi, dar cearta pornise deja. Mihai a trântit ușa și a plecat. S-a întors după miezul nopții, mirosind a băutură. N-a fost violent, dar s-a așezat pe marginea patului și a început să plângă cu fața în palme.

Nu-l mai văzusem plângând de când îi murise tatăl.

— Mi-e frică, Elena, a spus. Mi-e frică să nu ajungă să ne urască.

În zilele următoare, vestea s-a întins prin familie. Sora lui, Nicoleta, ne-a spus că suntem inconștienți. Fratele meu, Sorin, a zis că nu ne mai împrumută bani, fiindcă „se duc într-o groapă fără fund”. Soacra mea, Valeria, a venit cu o sacoșă de haine vechi și cu o părere pe care nu i-o ceruse nimeni.

— Mai ai timp să rezolvi, mi-a șoptit ea, ferindu-și privirea de copii.

Am înțeles imediat.

— Să rezolv ce?

— Nu mă pune să spun. Ești femeie, știi.

Mihai tăcea. Asta m-a durut mai mult decât vorbele ei.

— Tu ce crezi? l-am întrebat.

A rămas cu ochii în podea.

— Cred că nu mai putem.

În noaptea aceea am dormit cu Rareș în brațe. M-am uitat la obrajii lui calzi și m-am întrebat dacă iubirea poate fi iresponsabilă. Apoi m-am gândit la frigiderul aproape gol, la caietele cerute de învățătoare, la lemnele care nu aveau să ne ajungă până în martie. Iubirea nu plătea nimic. Asta era partea pe care nimeni nu mă lăsa s-o uit.

Peste două săptămâni, Mihai și-a pierdut serviciul.

Șeful îl avertizase că întârzie și că lucrează neatent. Mihai nu mai dormea, iar într-o dimineață a scăpat niște plăci de gresie din motostivuitor. Paguba a fost mare. L-au dat afară în aceeași zi.

A venit acasă cu salopeta într-o pungă.

— Gata, a spus.

— Ce e gata?

— Tot.

S-a închis în magazie și nu a ieșit până seara. A doua zi a plecat să caute de lucru prin comunele apropiate. S-a întors cu noroi pe încălțări și fără nimic. A treia zi nici n-a mai plecat.

Am depus acte pentru ajutor social și pentru sprijinul acordat familiei. La primărie, o femeie a răsfoit dosarul și m-a întrebat, fără să ridice capul:

— Și sunteți din nou însărcinată?

Am simțit cum oamenii din spatele meu se uitau la burtă, deși abia se vedea.

— Da.

A oftat. Poate era doar obosită. Dar mie mi s-a părut că acel oftat spunea tot ce spuneau și rudele: iar unul, de ce, cu ce-l crești?

Acasă, copiii începuseră să simtă tensiunea. Andrei nu mai cerea bani pentru excursii. Ioana ascundea hârtiile cu lucrurile necesare la școală. Într-o seară am găsit-o încercând să coasă o gaură din geaca Marei.

— De ce nu mi-ai spus că s-a rupt?

— Pentru că iar te superi.

Atunci am intrat în baie și am plâns cu robinetul deschis.

Ruptura adevărată dintre mine și Mihai a venit când am găsit în buzunarul hainei lui o hârtie de la un cabinet medical din oraș. Era trecută o programare pentru mine.

— Ai făcut programare fără să mă întrebi?

— Voiam doar să discutăm cu un medic.

— Ai ales deja pentru mine!

— Nu, Elena. Încerc să-i salvez pe ceilalți cinci!

L-am pălmuit. Imediat mi-a părut rău, dar palma aceea adunase toate privirile, toate oftaturile, toate sacoșele cu haine primite de milă.

Mihai n-a spus nimic. Și-a luat geaca și a plecat la mama lui. Trei zile nu s-a întors.

În a patra seară, Andrei s-a așezat lângă mine.

— Mamă, tata pleacă de tot?

— Nu știu.

— Din cauza copilului?

Mi s-a strâns inima.

— Nu e vina copilului.

— Atunci a cui e?

N-am avut răspuns.

Mihai s-a întors duminică. A adus pâine, două sticle de ulei și o pungă cu mere de la Valeria. Le-a pus pe masă, apoi s-a așezat în fața mea.

— Am vorbit cu un om care are o fermă. Mă ia la lucru. Nu e sigur, nu sunt bani mulți, dar mă ia.

Am dat din cap.

— Eu păstrez sarcina, i-am spus.

A închis ochii o clipă.

— Știu.

— Dacă nu poți…

— Pot să fiu speriat și să rămân, m-a întrerupt. Nu promit că o să fie bine. Nu vreau să mai mint.

Asta a fost împăcarea noastră. Nu o îmbrățișare ca în povești, nu promisiuni mari. Doar doi oameni obosiți, la o masă acoperită cu mușama, care au decis să nu fugă.

Fiica noastră, Ana, s-a născut în noiembrie. Mică, sănătoasă și gălăgioasă. Mama a fost prima care a luat-o în brațe și a plâns. Nicoleta ne-a adus scutece. Sorin n-a venit la botez, dar a trimis cinci sute de lei într-un plic, fără niciun mesaj.

Nu s-au rezolvat toate. Încă împărțim haine între copii. Încă număr banii înainte să intru în magazin. Mihai muncește când este chemat, iar iarna ne sperie. Uneori ne certăm și acum din cauza facturilor, a oboselii, a lucrurilor pe care nu ni le permitem.

Dar când îi văd pe cei șase înghesuiți în jurul mesei, nu simt că am câștigat sau că am pierdut. Simt doar greutatea alegerii pe care o facem în fiecare zi.

Am fost iresponsabilă că am păstrat-o pe Ana sau ar fi fost mai greu să trăiesc știind că am renunțat la ea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?