Mama i-a lăsat casa surorii mele după moartea fratelui nostru, iar pe văduva lui și pe cei doi copii i-a trimis practic în stradă

— Am semnat deja. Casa e a Danielei și nu mai aveți ce discuta!

Mama a spus asta cu mâna pe clanță, de parcă voia să ne dea afară înainte să apucăm să înțelegem. Andreea, cumnata mea, stătea lângă sobă cu Ilinca lipită de fusta ei. Radu, care avea doar opt ani, ținea în brațe fotografia tatălui său.

Fratele meu, Mihai, murise de patru luni.

— Mamă, sunt copiii lui, am spus. Cum poți să le faci asta?

— Nu le fac nimic. Au mamă. Să-i crească.

Andreea a coborât capul. Nu plângea. Cred că trecuse deja de locul acela în care mai poți plânge în fața oamenilor.

Casa din oraș fusese cumpărată de părinții mei pe vremea când tata lucra la fabrica de rulmenți. După moartea lui, rămăsese pe numele mamei. Mihai locuise acolo doisprezece ani cu Andreea și copiii. Reparase acoperișul, schimbase instalația electrică și făcuse baie înăuntru. N-avea facturi pentru toate. Cine se gândește să strângă dovezi când repară casa mamei lui?

Mihai credea că într-o zi casa va rămâne copiilor.

Și eu credeam la fel.

Cu două săptămâni înainte de acea ceartă, aflasem întâmplător că mama fusese la notar cu sora noastră mai mare, Daniela. O vecină le văzuse coborând din mașină și mă întrebase dacă vindem casa. Am sunat-o imediat pe mama.

— Ce-ai făcut la notar?

A tăcut câteva secunde.

— Treburile mele. Nu trebuie să dau raportul.

Atunci am știut.

Daniela fusese mereu copilul ei preferat. Ea primise bani la nuntă, ajutor pentru apartament și toate bijuteriile bunicii. Mama spunea că Daniela „știe să se poarte”. Eu și Mihai eram cei care răspundeau, puneau întrebări, refuzau să tacă.

După înmormântare, Daniela începuse să vină zilnic la mama. Îi aducea medicamente, pâine, câte o supă. Gesturi normale, până când am observat că de fiecare dată deschidea vorba despre casă.

— Trebuie pus totul în ordine, mamă. Altfel se bagă Andreea peste tine.

Andreea nu se băgase nicăieri. Muncea la un magazin alimentar pe salariul minim și abia plătea utilitățile. După moartea lui Mihai rămăsese și cu o rată la mașină, și cu banii împrumutați pentru înmormântare.

În seara confruntării, mama ne chemase să ne anunțe că îi donase casa Danielei, păstrându-și dreptul de a locui acolo până la moarte. Pe Andreea și copii îi lăsa să mai stea trei luni.

— După aceea unde se duc? am întrebat.

Mama a ridicat din umeri.

— La părinții ei.

— Părinții ei stau într-o casă cu două camere, la sat. Tatăl ei e bolnav.

— Nu e problema mea.

Radu a auzit. Și-a strâns fotografia la piept și a întrebat încet:

— Bunico, noi nu mai suntem familia ta?

Mama s-a uitat spre el, dar n-a răspuns. Și-a potrivit basmaua, apoi a început să strângă niște firimituri inexistente de pe masă.

Daniela a intervenit:

— Nu mai puneți copilul să vorbească. Îl manipulați.

Atunci Andreea a izbucnit.

— Nu l-a pus nimeni! A rămas fără tată și acum îl dați și afară din casa în care s-a născut!

— Casa nu a fost a lui Mihai, a tăiat-o mama. A fost a mea și rămâne pe linia mea. La copilul meu.

— Radu și Ilinca ce sunt? am întrebat. Vecinii?

— Sunt copiii Andreei. Mâine-poimâine ea se mărită, vine alt bărbat și pune mâna pe tot.

Am simțit că mi se face rău. În mintea mamei, moartea lui Mihai o transformase pe Andreea într-o străină. Nici măcar copiii nu mai erau ai fratelui meu, ci doar „copiii ei”.

I-am propus un compromis. Casa putea rămâne pe numele mamei, iar Andreea să aibă drept de locuire până când copiii deveneau majori. Eu eram dispusă să plătesc actele și o parte din taxe.

— Nu, a spus mama. Daniela are grijă de mine.

— Eu ce-am făcut în ultimii ani? Mihai ce-a făcut?

— Voi ați făcut numai gălăgie.

Daniela nu mă privea. Își verifica telefonul, dar degetele îi tremurau. Am întrebat-o direct dacă poate dormi liniștită știind că nepoții ei nu au unde merge.

— Nu eu am hotărât, a murmurat.

— Dar ai acceptat.

— Am investit bani în casa asta.

— Cât?

N-a răspuns.

În săptămânile următoare am mers la un avocat. Mi-a explicat că donația putea fi atacată doar în anumite condiții și că, atâta timp cât mama era lucidă și proprietara exclusivă, șansele noastre erau mici. Andreea nu avea bani pentru procese. Eu aveam un credit, doi copii și un soț care începuse să-mi spună că mă consum pentru o luptă pierdută.

Totuși, am mai încercat o dată.

M-am dus la mama singură. I-am pus pe masă un desen făcut de Ilinca. Era casa, un soare mare și cinci oameni ținându-se de mână. Mihai era desenat deasupra lor, cu aripi.

— Uită-te la el, i-am spus. Atât îți cer.

Mama a împins foaia înapoi.

— Nu mă șantaja cu morții.

Atunci ceva s-a rupt și în mine.

— Nu mai vin, mamă. Nu fiindcă nu-mi dai mie nimic. Ci fiindcă ai ales niște ziduri în locul nepoților tăi.

— O să te întorci. Toți vă întoarceți când aveți nevoie.

— De data asta, nu.

Andreea a rezistat încă două luni. Daniela începuse să vină cu meseriași, să măsoare camerele și să vorbească despre renovări, deși copiii încă dormeau acolo. Într-o dimineață, Radu a găsit niște cutii goale pe hol și a întrebat dacă trebuie să-și împacheteze jucăriile.

După aceea, Andreea a luat hotărârea. O verișoară îi găsise de muncă la curățenie în Italia. Urma să stea cu copiii într-o cameră închiriată, până se punea pe picioare.

Am ajutat-o să împacheteze. Au încăput viețile lor în șase genți și două sacoșe. Radu a luat fotografia tatălui lui. Ilinca a luat desenul pe care mama îl împinsese deoparte.

În autogară, Andreea m-a strâns în brațe.

— Să nu te cerți cu mama ta din cauza mea.

— Nu din cauza ta m-am certat. Din cauza ei.

Când autocarul a plecat, Radu și-a lipit palma de geam. Am mers câțiva pași pe lângă el, până n-am mai putut ține pasul. Atunci am plâns pentru prima dată de la înmormântarea lui Mihai.

Mama m-a sunat de Crăciun. N-am răspuns. Mi-a trimis doar atât: „Să știi că eu am vrut binele familiei.”

Nu știu despre ce familie vorbea. A noastră nu mai exista.

Uneori mă întreb dacă am greșit când am rupt legătura cu ea. Voi ați fi putut ierta o mamă care și-a alungat nepoții din casa tatălui lor?