Tata mi-a cerut să fiu „sora mai mare”, dar nimeni n-a întrebat de ce fetița adusă în casa noastră mă ura înainte să mă cunoască

— Arunc-o! Nu vreau nimic de la tine!

Ilinca a împins farfuria atât de tare, încât felia de tort a căzut pe gresie. Crema s-a întins lângă papucii tatei, iar lumânarea cu cifra doisprezece s-a rupt în două.

Eu rămăsesem cu chibritul aprins între degete.

— Ce ți-am făcut? am întrebat-o.

— Exiști, a răspuns ea.

Daniela a încremenit lângă chiuvetă. Tata s-a uitat întâi la Ilinca, apoi la mine, dar tot spre mine și-a ridicat vocea.

— Mara, e mai mică. Încearcă și tu să fii matură. Nu mai transforma orice lucru într-o dramă.

Atunci am început să râd. Nu pentru că era amuzant. Râdeam fiindcă, dacă deschideam gura altfel, cred că urlam.

Eu făcusem tortul. Strânsesem bani aproape o lună, renunțând la covrigul cumpărat în pauza mare. Îi luasem și o brățară cu mărgele albastre, fiindcă o auzisem spunând că albastrul îi poartă noroc. Nu voiam recunoștință. Voiam doar să nu mă mai privească de parcă îi luasem locul în propria viață.

Ilinca venise în apartamentul nostru cu opt luni înainte, împreună cu mama ei. Tata se căsătorise cu Daniela la nici doi ani după divorțul de mama. Eu aveam șaptesprezece ani și locuiam cu el pentru că liceul meu era aproape, iar mama se mutase la Pitești, într-o garsonieră închiriată.

Apartamentul nostru avea două camere. Înainte, camera mică fusese a mea. După venirea lor, tata a pus încă un pat lângă al meu și a spus că va fi „ca între fete”.

Ilinca nu mi-a răspuns la salut în prima seară. Și-a așezat hainele în jumătatea ei de dulap, apoi a lipit o bandă adezivă pe mijlocul raftului.

— Să nu pui nimic dincolo, mi-a spus.

Am crezut că are nevoie de timp. Divorțurile îi fac praf și pe adulți, darămite pe copii. Așa că am încercat încet.

I-am lăsat loc la birou. Am ajutat-o la matematică, până a rupt foaia pe care îi explicasem. Când două fete au râs de ea în fața școlii, am mers s-o iau, deși ploua și aveam simulare a doua zi. I-am împrumutat bluza mea preferată. Am găsit-o apoi mototolită sub pat, cu o pată de suc pe mânecă.

De fiecare dată, tata spunea același lucru:

— Mai fă un efort, Mara. Tu ești mai mare.

Daniela ofta și adăuga:

— Ilinca a trecut prin multe. Trebuie să simtă că aici e și casa ei.

Dar eu? Eu unde trebuia să simt că e casa mea?

Nu mai puteam învăța în cameră fiindcă Ilinca pornea televizorul exact când îmi deschideam caietele. Mi-am mutat masa în bucătărie. Meditațiile la matematică au fost oprite, deoarece rata Danielei rămăsese în urmă și tata spunea că trebuie „să strângem cureaua împreună”. Tot împreună însemna, de obicei, că eu renunțam prima.

După episodul cu tortul, am strâns crema de pe jos singură. Tata a venit lângă mine și a vorbit încet, ca să pară că nu mă ceartă.

— Nu poți să te porți și tu mai cald cu ea?

Am lăsat cârpa jos.

— Ce vrei să mai fac? Să dispar?

— Iar exagerezi.

— Mi-a spus că urăște că exist!

— E copil.

— Și eu ce sunt, tată? Mobilă?

N-a răspuns. S-a uitat spre Daniela, iar tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice răspuns.

În noaptea aceea mi-am sunat mama și i-am spus că vreau să plec la ea. A tăcut câteva secunde.

— Poți veni, puiule, dar știi cum stau. Dorm eu pe canapeaua din bucătărie.

Mi s-a strâns stomacul. Mama lucra la o brutărie, în ture, și abia plătea chiria. Nu voiam să devin încă o factură pe care nu și-o permitea.

Două zile mai târziu, am ajuns acasă mai devreme. Din hol am auzit-o pe Daniela vorbind cu Ilinca în bucătărie.

— Nu trebuia să arunci tortul, spunea ea.

— Dar ai zis să nu mă atașez.

M-am oprit cu mâna pe fermoarul gecii.

— N-am spus chiar așa.

— Ba da. Ai zis că Mara o să-l facă pe Sorin să ne dea afară. Ai zis că el o iubește mai mult fiindcă e fata lui adevărată.

Mi-au amorțit degetele.

Daniela a șoptit ceva, dar n-am mai înțeles. Am intrat în bucătărie. Când m-a văzut, s-a albit la față.

— Ce i-ai spus despre mine?

— Mara, nu e ce crezi.

— Atunci ce e?

Ilinca stătea lipită de frigider. Nu mai avea privirea aceea aspră. Părea doar speriată.

Daniela și-a frecat palmele.

— M-am certat cu tatăl tău. Eram nervoasă. I-am spus Ilincăi niște lucruri pe care n-ar fi trebuit să le audă.

— De câte ori?

N-a răspuns.

În seara aceea, tata a venit obosit de la serviciu și ne-a găsit pe toate trei în bucătărie. Când i-am povestit, Daniela a început să plângă. Spunea că îi fusese frică. Că tata mai avea rate, că eu ceream bani pentru facultate, că ea nu știa dacă noi o vom accepta vreodată.

— Și ai pus frica ta în copilul ăsta? am întrebat. Ai făcut-o să creadă că eu sunt dușmanul?

Tata și-a trecut mâna peste față.

— Daniela, spune-mi că nu e adevărat.

— Mi-a fost teamă că o să pleci, Sorin.

Ilinca a izbucnit atunci:

— Toți pleacă! Tata a plecat, bunica a murit, tu plângi noaptea și spui că n-avem bani. Dacă Mara mă urăște, ne dați afară!

Nimeni n-a mai avut nimic de spus.

Am privit-o și, pentru prima dată, n-am văzut fata care îmi păta hainele și îmi rupea foile. Am văzut un copil care dormea cu șosetele și hanoracul pregătite lângă pat, ca să poată pleca repede dacă era alungat.

M-am așezat în fața ei.

— Nu te urăsc, Ilinca. Dar nici nu mai pot să tot încerc singură.

Și-a șters nasul cu mâneca.

— Nici eu nu știu cum să fac.

— Putem începe prin a nu ne mai distruge lucrurile.

A dat ușor din cap.

Nu ne-am îmbrățișat. Ar fi fost fals. Nici Daniela nu s-a schimbat peste noapte, iar tata încă are obiceiul să-mi ceară mie să înțeleg prima. Au fost alte certuri, alte uși trântite și seri în care fiecare a mâncat separat.

Dar, după o săptămână, am găsit pe birou brățara albastră. Ilinca o reparase cu un nod cam urât. Lângă ea lăsase un bilet: „Dacă mai vrei, putem s-o purtăm pe rând.”

Am pus brățara la mână și nu i-am spus nimic. Când s-a așezat lângă mine, i-am împins caietul de matematică mai aproape. A rămas acolo.

Uneori mă întreb câte familii cer copilului mai liniștit să repare fricile tuturor. Și cât trebuie să iertăm, doar pentru că ni se spune că familia trebuie ținută împreună?