După ce mi-am îngropat soțul, soacra mi-a cerut s-o trimit la azil. I-am răspuns cu vorbele pe care nu se aștepta să le audă

— Spune-mi direct cât costă căminul. Nu mă ține aici din milă.

Soacra mea stătea pe marginea patului, cu bastonul între genunchi și fotografia fiului ei strânsă la piept. Abia ne întorseserăm de la parastasul de șase săptămâni. În bucătărie mai erau farfurii cu colivă, pahare nespălate și două scaune răsturnate de nepoții care plecaseră în grabă.

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Nu te trimit nicăieri, doamnă Ileana.

— Nu-mi spune mie povești, Adriana. Acum că Radu nu mai e, ai scăpat de mine.

A rostit-o fără să clipească. De parcă moartea lui Radu fusese doar încă o ceartă între noi două.

Adevărul era că, ani la rând, îmi dorisem să scap de ea. Nu de tot. Doar să plece din casa noastră, să pot pune o față de masă fără să aud că aleg culori țipătoare, să gătesc o ciorbă fără să-mi mute oala de pe foc, să-mi cresc copiii fără să-mi spună că sunt prea moale.

Când m-am măritat cu Radu, aveam douăzeci și patru de ani și lucram la o brutărie din Ploiești. El era electrician. Nu câștigam mult, dar râdeam din orice. La început am stat cu chirie într-o garsonieră unde iarna îngheța geamul pe dinăuntru. Tot mi se părea rai.

După ce s-a născut Andrei, ne-am mutat în casa mamei lui. Radu spunea că va fi pentru doi ani, cât să punem bani deoparte.

Am rămas acolo optsprezece.

Ileana nu m-a plăcut niciodată. Credea că fiul ei ar fi putut lua o fată „cu serviciu adevărat”, nu una care mirosea a pâine când venea acasă. Îmi verifica sacoșele, facturile și chiar sertarul cu lenjerie.

— În casa mea trebuie să știu ce se întâmplă, spunea ea.

Radu evita scandalurile. Când îi ceream să vorbească cu mama lui, își freca fruntea și ofta.

— Las-o, Adriana. E bătrână și a dus multe.

Avea cincizeci și opt de ani pe atunci. Eu aveam douăzeci și șase și deja mă simțeam bătrână.

Cea mai grea ceartă a fost când am rămas însărcinată a doua oară. Banii nu ne ajungeau, iar Ileana i-a spus lui Radu că poate „ar fi mai bine să nu ne întindem mai mult decât ne ține plapuma”. Am auzit-o din hol.

Am intrat în bucătărie tremurând.

— Vorbiți despre copilul meu?

— Vorbesc despre fiul meu, care muncește ca un rob.

— Și eu ce fac?

M-a măsurat de sus până jos.

— Tu cheltuiești.

Radu a tăcut. Tăcerea lui m-a durut mai mult decât vorbele ei. Am pierdut sarcina două săptămâni mai târziu. Medicii mi-au spus că se întâmplă, că nu era vina nimănui. Dar o perioadă lungă, de fiecare dată când o vedeam pe Ileana, îmi aminteam de bucătăria aceea și de mâna lui Radu rămasă nemișcată pe masă.

Anii au trecut cu certuri mici și împăcări care nu erau împăcări. Andrei a crescut, a plecat la facultate la București și apoi și-a găsit de lucru acolo. Eu m-am angajat la cantina unui liceu. Radu și-a deschis o firmă mică, dar a rămas cu datorii după ce un client nu i-a plătit lucrările.

Într-o dimineață de noiembrie, a plecat spunând că îl doare puțin pieptul. La prânz m-a sunat un coleg de-al lui.

Infarct.

Patruzeci și nouă de ani.

La spital, Ileana m-a prins de haină și m-a întrebat de ce l-am lăsat să plece. N-am avut putere să-i răspund. Poate că avea nevoie să dea vina pe cineva. Poate și eu aveam. Numai că omul pe care ar fi trebuit să fim amândouă supărate nu mai putea deschide ochii.

După înmormântare, rudele au început să-mi dea sfaturi. Sora mea, Mariana, mi-a spus să vând partea mea din casă și să mă mut.

— Ai îndurat destul. Ileana are pensie, o duceți la un cămin curat.

Andrei a fost și mai direct.

— Mamă, eu nu vreau să te distrugă și pe tine. Bunica nu se va schimba.

Poate aveau dreptate. Numai că Ileana abia mai mergea. Avea diabet, tensiune și începuse să uite aragazul aprins. Pensia ei nu acoperea nici jumătate dintr-un cămin decent, iar eu plăteam încă datoriile lăsate de firmă.

Dar nu banii m-au făcut să o țin acasă.

În seara aceea, când mi-a cerut să-i spun cât costă căminul, am văzut în ochii ei ceva ce nu mai văzusem. Nu răutate. Frică.

— Rămâneți aici, i-am spus. Dar nu din milă. Și nici pentru că v-am iertat toate vorbele.

Și-a întors privirea spre fotografie.

— Atunci de ce?

— Pentru că amândouă l-am pierdut pe Radu. Și pentru că n-aș putea dormi știind că sunteți printre străini.

N-a mulțumit. Nici eu n-am așteptat.

Primele luni au fost cumplite. Îi făceam injecțiile, îi măsuram glicemia, o spălam și îi schimbam așternuturile. Ea comenta că supa e prea sărată și că nu scutur bine covorul. Uneori îmi venea să-mi pun haina și să plec fără să mă uit înapoi.

Într-o noapte a căzut lângă baie. Am găsit-o pe gresie, cu cămașa ridicată și obrazul lipit de podea.

— Nu-l chema pe Andrei, a șoptit. Să nu mă vadă așa.

Am ridicat-o greu. În timp ce o sprijineam, și-a pus capul pe umărul meu. Era ușoară, aproape numai oase. Femeia care umpluse casa cu vocea ei puternică tremura ca un copil.

— Adriana… eu am fost rea cu tine.

Am rămas nemișcată.

— Acum nu e momentul.

— Ba acum. Că poate mâine nu mai știu.

Mi-a povestit că tatăl lui Radu o părăsise când băiatul avea șapte ani. Că muncise la o fabrică de confecții și se temuse mereu că altă femeie îi va lua singurul om rămas. Nu era o scuză. Nici ea n-a spus că ar fi.

— Te vedeam cum râzi cu el și mă simțeam dată la o parte, a murmurat. Proastă am fost.

Am așezat-o în pat și am tras pătura peste ea.

— Și eu v-am urât uneori.

— Știu.

Atât.

Nu ne-am îmbrățișat. Nu am devenit mamă și fiică peste noapte. A doua zi mi-a spus din nou că am pus prea mult ulei în mâncare. Eu i-am răspuns că, dacă mai comentează, primește iaurt simplu. A pufnit, dar parcă i-a fugit un zâmbet pe la colțul gurii.

Cu timpul, am învățat să stăm împreună fără să ne rănim. Seara ne uitam la știri, fiecare în fotoliul ei. Uneori îmi cerea să scot albumul cu poze. Punea degetul pe chipul lui Radu și spunea doar:

— Aici era fericit.

Eu nu mai întrebam lângă cine.

Ileana a murit după aproape doi ani, într-o dimineață rece. Eram lângă ea. Cu puțin înainte să închidă ochii, m-a strâns de mână.

— Să nu crezi că n-am văzut ce-ai făcut pentru mine.

N-am apucat să-i spun nimic. Poate că nici nu era nevoie.

Mă întreb și acum dacă am iertat-o cu adevărat sau doar am învățat să trăiesc lângă rana mea fără s-o mai ating. Voi ce ați fi făcut în locul meu: ați fi îngrijit omul care v-a făcut ani întregi să vă simțiți străin în propria casă?