M-a părăsit însărcinată în șapte luni, iar tot cartierul a aflat înaintea mea. Ani mai târziu, s-a întors și mi-a cerut să-l lase fiul meu să fie tată

— Să nu faci scandal, Ioana. Eu plec. Mi-am găsit pe altcineva.

Victor ținea mâna pe clanța ușii, iar lângă pantofii lui era geanta sport în care îi împăturasem tricourile cu două seri înainte. Crezusem că pleacă în delegație la Brașov. Eram însărcinată în șapte luni, desculță pe gresia rece din hol, și simțeam cum copilul se mișcă în mine de parcă încerca să-mi spună să respir.

— Ce înseamnă „altcineva”?

N-a răspuns imediat. Și-a frecat fruntea și s-a uitat peste umărul meu, nu la mine.

— Înseamnă că nu mai pot. Cu ratele, cu certurile, cu sarcina asta… Nu mai sunt fericit.

„Sarcina asta.” Așa i-a spus fiului nostru.

Am apucat să-l întreb dacă ea era Adriana, colega despre care tot cartierul părea să știe. A tresărit. Atât mi-a trebuit ca să înțeleg. Vecina de la doi, tanti Mariana, îi văzuse de câteva ori în mașină, dar îi spusese mamei mele, nu mie. Oamenii mă protejau, cică. În realitate, așteptau să vadă când explodează nenorocirea.

Victor a plecat fără să mă atingă. Nici măcar n-a pus mâna pe burtă. Când s-a închis ușa, m-am așezat pe geanta cu hainele de bebeluș și am rămas acolo până a venit tata, chemat de mama.

Tata n-a zis nimic. A luat pătuțul demontat din dormitor și l-a dus la ei acasă.

Mama, în schimb, plângea și înjura în șoaptă.

— Îl omor, Ioana. Să-mi lase fata cu burta la gură și să fugă după… după una ca aia?

— Nu-l omorî, mamă. Pune-mi niște apă.

Atât am putut să spun.

M-am întors în apartamentul părinților mei, în camera în care dormisem până la douăzeci și patru de ani. Pe perete mai rămăseseră urmele unor abțibilduri. În dulap erau paltoanele mamei, iar pătuțul copilului încăpea doar dacă țineam ușa deschisă.

În cartier, vestea a mers mai repede decât mine. La magazin, vânzătoarea mi-a pus pâinea în sacoșă și m-a întrebat cu o voce dulceagă:

— Și chiar nu mai vine deloc?

În fața blocului, două femei au tăcut când am trecut. După trei pași, una a șoptit suficient de tare:

— Păcat de ea, dar nici el nu pleca de bine ce-i era.

M-am întors, gata să le răspund. Apoi copilul m-a lovit sub coaste și am mers mai departe. Mă durea mai tare faptul că o parte din mine se întreba dacă aveau dreptate. Poate nu fusesem destul de atentă. Poate mă plânsesem prea mult de bani. Poate sarcina mă făcuse greu de suportat.

Victor nu mi-a răspuns la telefon timp de două săptămâni. Când a răspuns, l-am întrebat dacă poate plăti măcar rata la frigider și analizele.

— Nu pot acum. Am și eu cheltuieli.

— Tu ai cheltuieli? Eu nasc într-o lună.

— Nu începe, Ioana. O să rezolvăm civilizat.

A închis.

Am născut într-o dimineață de noiembrie. Mama stătea pe holul maternității cu o pungă în care pusese apă, biscuiți și scutece cumpărate la bucată. Tata a venit direct de la serviciu, cu salopeta mirosind a motorină.

Când mi l-au pus pe Andrei la piept, primul lucru pe care l-am observat au fost sprâncenele lui. Semănau cu ale lui Victor. M-a străpuns o furie atât de urâtă, încât m-am rușinat imediat.

— Iartă-mă, i-am șoptit copilului. Tu n-ai nicio vină.

Victor a aflat de la mama lui. Mi-a trimis un mesaj: „Să fie sănătos. Vin când pot.”

N-a venit.

Primele luni au fost un amestec de lapte vărsat, facturi și nopți în care plângeam odată cu Andrei. Indemnizația abia ajungea. Tata îmi lăsa bani pe noptieră și se prefăcea că sunt restul de la cumpărături. Mama renunța la medicamentele pentru genunchi ca să cumpere lapte praf.

Când am aflat, am izbucnit.

— Nu mai face asta! Nu vreau să vă îngrop și pe voi.

Mama s-a uitat la mine obosită.

— Și ce vrei? Să lăsăm copilul flămând ca să nu te simți tu vinovată?

Ne-am certat rău. Am trântit o cană, ea mi-a spus că trebuia să văd mai devreme ce fel de om era Victor. După zece minute, ne strângeam cioburile împreună, în tăcere. Așa eram noi. Ne răneam pentru că nu mai aveam loc în casă pentru toată frica aceea.

Când Andrei a împlinit un an, m-am angajat la un cabinet stomatologic ca recepționeră. Mama îl ținea cât eram la muncă. Dimineața alergam după autobuz, seara spălam uniforme, fierbeam supă și calculam fiecare leu. Învățasem care magazin reduce iaurturile înainte de închidere și cum să repar fermoarul unei geci în loc să cumpăr alta.

De la Victor nu venea nimic. Am deschis proces pentru pensie alimentară. El a declarat venit minim, deși îl vedeam în poze la munte și la restaurante. Adriana posta buchete, pahare și zâmbete. Eu primeam câteva sute de lei când își amintea.

Andrei a crescut curios și blând. La grădiniță, după serbarea de iarnă, m-a întrebat de ce ceilalți copii aveau tați în sală.

— Eu unde îl am pe al meu?

Mi s-a uscat gura.

— Tatăl tău locuiește în altă parte.

— Nu știe drumul?

M-am dus în baie și am plâns cu robinetul deschis. Ce puteam să-i spun? Că știa drumul, doar că nu alesese niciodată să-l parcurgă?

Au trecut șapte ani. Am reușit să închiriez o garsonieră aproape de școala lui Andrei. Nu aveam mult, dar aveam liniște. Tata montase rafturile, mama cususe perdelele, iar eu cumpărasem biroul copilului în rate.

Într-o seară, Victor m-a așteptat lângă scară.

Părea îmbătrânit. Avea umerii căzuți și ținea o mașinuță într-o pungă.

— Vreau să-l văd.

Am simțit că-mi amorțesc mâinile.

— După șapte ani?

— Adriana a plecat. Am făcut greșeli. Știu că nu pot schimba trecutul, dar sunt tatăl lui.

Am râs scurt, fără pic de veselie.

— Tatăl lui a fost omul care i-a montat pătuțul. Cel care l-a dus la urgențe la trei dimineața. Cel care și-a rupt din salariu pentru ghete. Tata a fost acolo. Tu ai trimis un mesaj.

Victor a privit în pământ.

— Lasă-mă măcar să încerc.

În spatele meu s-a deschis ușa. Andrei coborâse să mă caute.

— Mama, cine e domnul?

Victor și-a ridicat ochii. Pentru prima dată l-am văzut speriat cu adevărat.

M-am aplecat lângă fiul meu și i-am strâns mâna. Aș fi vrut să-l alung pe Victor. Să-l fac să simtă fiecare noapte în care copilul îl așteptase fără să știe că îl așteaptă. Dar viața lui Andrei nu era locul în care să-mi răzbun eu durerea.

— Este Victor, i-am spus. Tatăl tău.

Andrei nu s-a repezit spre el. N-a plâns ca în filme. S-a uitat lung la mașinuța din pungă, apoi la mine.

— Pot să urc acasă?

— Da, puiule.

După ce a plecat, i-am spus lui Victor că orice apropiere va fi lentă, cu reguli clare și fără promisiuni pe care nu le poate ține. Dacă dispare iar, nu mai există a treia șansă. A dat din cap, dar eu nu știam dacă vedeam regret sau doar singurătatea unui om părăsit la rândul lui.

Încă nu l-am iertat. Poate nici nu trebuie. Dar mă întreb uneori: unde se termină dreptul meu de a-mi proteja copilul și unde începe dreptul lui de a-și cunoaște tatăl? Voi ce ați fi făcut în locul meu?