Soțul meu mi-a cerut jumătate din toate cheltuielile, deși mi-am redus programul ca să ne cresc copilul. Apoi am văzut transferurile către o altă femeie

— De luna viitoare plătești jumătate. Rata, întreținerea, curentul, grădinița. Tot.

Mihai a împins spre mine o foaie scrisă mărunt, în timp ce eu îi tăiam mărul lui Rareș în bucățele. Am rămas cu lama cuțitului lipită de tocător și am crezut, pentru câteva secunde, că glumește.

— Jumătate? Eu câștig două mii și ceva de lei. Tu știi de ce lucrez doar patru ore.

— Știu. Dar nu mai pot să le duc singur.

Nici măcar nu m-a privit.

Cu doi ani înainte, când s-a terminat concediul de creștere, hotărâserăm împreună să-mi reduc programul. Rareș se îmbolnăvea des, mama mea locuia la Buzău, iar mama lui Mihai avea grijă de tatăl lui bolnav. O bonă ne-ar fi costat aproape cât salariul meu.

„Tu te ocupi de copil, eu țin partea financiară”, îmi spusese el atunci.

Acum, dintr-odată, munca mea din casă nu mai valora nimic.

I-am arătat că, după grădiniță, mâncare și transport, îmi rămâneau câteva sute de lei. Mihai a ridicat din umeri.

— Poate îți cauți un serviciu adevărat.

Cuvintele acelea m-au lovit mai rău decât orice factură. Eu mă trezeam la șase, pregăteam copilul, mergeam la muncă, făceam cumpărături, găteam, spălam, stăteam nopțile lângă Rareș când tușea. Dar, în ochii lui, nu aveam un serviciu adevărat.

În săptămânile următoare a devenit rece. Venea târziu și intra direct la duș. Telefonul îl ținea cu ecranul în jos. Dacă îl întrebam ceva, ofta de parcă simpla mea voce îl obosea.

Într-o seară, Rareș i-a alergat în brațe.

— Tati, facem trenul?

— Nu acum, sunt rupt.

Copilul a rămas în mijlocul holului cu două vagoane de plastic în mâini. Mihai a trecut pe lângă el fără să observe cum i s-a strâns buza. Atunci am simțit că nu doar de mine se îndepărta. Se desprindea de noi.

Bănuiala a venit când căutam în aplicația băncii plata grădiniței. Aveam acces la contul comun, iar printre tranzacții am văzut trei transferuri către „Alina M.”. O mie de lei. Opt sute. Apoi încă o mie două sute.

Mi s-au înmuiat picioarele.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am uitat la spatele lui și mi-am imaginat toate lucrurile pe care nu voiam să le cred. Mesaje șterse. Camere de hotel. Poate chiar planuri să plece. Iar eu mă certam cu vânzătoarea pentru zece bani și cumpăram detergent la reducere.

Dimineața i-am pus telefonul meu în față.

— Cine este Alina?

Mihai a încremenit. Apoi și-a frecat fruntea.

— O colegă.

— Îi trimiți bani unei colege și mie îmi ceri jumătate din facturi?

— Nu e ce crezi.

Am râs, dar mi-au dat lacrimile.

A recunoscut că Alina trecea printr-un divorț și avea datorii. Spunea că o ajutase fiindcă îi era milă. Apoi, după multe întrebări, a admis că vorbeau aproape zilnic. Îi povestea despre noi, despre certurile noastre, despre faptul că se simțea „sufocat”.

— Ai fost cu ea? am întrebat.

— Nu.

A răspuns repede. Prea repede, mi s-a părut mie.

A jurat că nu mă înșelase fizic. Dar pentru mine tot trădare era. Unei alte femei îi dăduse bani, timp și partea aceea sinceră din el pe care eu o cerșeam de luni întregi.

Am luat copilul și am plecat câteva zile la mama. Mihai m-a sunat de zeci de ori. Când a venit după noi, stătea în bucătăria mamei cu capul plecat, ținând cana de cafea cu ambele mâini.

— Am fost un prost, a spus. Mi-a fost frică să-ți zic că am făcut datorii după ce am împrumutat-o. De asta am cerut bani. Și mi-a plăcut că ea mă asculta. Dar nu vreau să-mi pierd familia.

Mama nu a zis nimic. Doar a strâns buzele și a ieșit din cameră.

M-am întors acasă cu el, însă nu pentru că îl iertasem. M-am întors fiindcă Rareș întreba în fiecare seară când vine tati. Am stabilit ca Mihai să oprească orice legătură personală cu Alina, să-mi arate situația reală a datoriilor și să împărțim cheltuielile proporțional cu veniturile, nu pe jumătate.

Acum mergem la psiholog. Mihai încearcă. Vine mai devreme, îl culcă pe Rareș și îmi lasă telefonul la vedere. Și-a cerut scuze de atâtea ori, încât uneori pare că nici el nu mai știe pentru ce anume își cere iertare.

Eu încă tresar când îi sună telefonul. Încă mă întreb dacă mi-a spus tot. Unele seri sunt liniștite, iar în altele îl privesc și simt că stau lângă un om pe care l-am cunoscut cândva.

O căsnicie se poate repara după ce banii, minciunile și o altă femeie au intrat între doi oameni? Sau uneori rămâi doar fiindcă încă nu ai curajul să pleci?