I-am primit în apartamentul meu, iar după trei săptămâni mi-au cerut mie să plec ca să fie liniște

— Dacă tot nu-ți convine cum facem noi lucrurile, poate ar fi mai bine să pleci tu o perioadă.

Radu a spus asta stând pe canapeaua mea, cu tatăl lui lângă el și cu mama lui în ușa bucătăriei. Eu eram în picioare, ținând în mână borcanul cu cafea pe care îl căutasem douăzeci de minute. Îl mutaseră iar.

Pentru câteva secunde n-am înțeles. M-am uitat la el și am așteptat să zâmbească, să-mi spună că e o glumă proastă.

— Să plec unde, Radu?

— La sora ta. Sau îți închiriezi ceva pentru o lună, până se calmează apele.

Apartamentul era al meu. Îl cumpărasem înainte să-l cunosc, după opt ani de muncă, rate și economii făcute cu dinții strânși. Iar el îmi propunea să plătesc chirie ca părinții lui să aibă liniște în casa mea.

Totul începuse cu trei săptămâni înainte. Părinții lui, Elena și Gheorghe, trebuiau să elibereze locuința închiriată, iar apartamentul în care urmau să se mute nu era încă gata. Meșterii întârziaseră, ba nu venise gresia, ba se stricase centrala. Radu m-a rugat să-i primim „cel mult două săptămâni”.

— Sunt oameni simpli, nu te deranjează. Nici n-o să-i simți, mi-a promis.

Am acceptat. Cum să nu? Eram împreună de aproape patru ani. Vorbeam despre căsătorie, despre un copil, despre cum poate, într-o zi, vindem apartamentul meu și luăm ceva mai mare.

În prima seară, Elena a venit cu trei sacoșe de mâncare și mi-a spus că frigiderul meu e prea gol.

— Voi, tinerii, trăiți cu iaurt și salată. Bărbatul are nevoie de mâncare adevărată.

Am zâmbit. Mi-am spus că vrea să fie de folos.

A doua zi, când m-am întors de la serviciu, cănile mele erau mutate în dulapul de jos, farfuriile în altă parte, iar toate condimentele fuseseră golite în borcane fără etichete.

— Le-am pus logic, mi-a explicat ea. Era un haos aici.

N-am vrut scandal. Am mulțumit, deși simțeam un nod în stomac.

Apoi au dispărut fotografiile cu părinții mei de pe comoda din sufragerie. Le-am găsit într-un sertar, sub niște fețe de masă.

— Gheorghe nu poate să doarmă cu atâția ochi ațintiți spre el, a zis Elena, de parcă era cel mai firesc lucru.

— Dar nu doarme în sufragerie.

— Tot trece pe aici.

Radu a râs când i-am povestit.

— Las-o și tu. Mama se plictisește. Le pune ea la loc când pleacă.

Numai că nu se oprea. Elena îmi verifica rufele înainte să pornesc mașina de spălat. Îmi spunea că folosesc prea mult detergent. Gheorghe regla căldura fără să mă întrebe și ținea televizorul tare până aproape de miezul nopții. Într-o dimineață am găsit biroul mutat din dormitor în balcon, pentru că, după părerea lui, „femeia n-are nevoie să lucreze lângă pat”.

Lucram de acasă două zile pe săptămână.

— V-am rugat doar să nu mai mutați lucrurile, am spus atunci. Nu mă pot concentra dacă nu știu unde e nimic.

Gheorghe a lăsat șurubelnița pe masă și s-a uitat la mine lung.

— Noi încercăm să facem bine. Dar dacă tu iei orice ajutor ca pe un atac…

Seara, Radu mi-a reproșat că îl făcusem de rușine pe tatăl lui.

— Puteai să-i spui mai frumos.

— I-am spus normal.

— Tonul, Andreea. Tonul tău spune multe.

Am început să vin mai târziu de la serviciu. Stăteam în mașină, în fața blocului, câte zece minute și mă uitam la geamurile aprinse. Nu mai simțeam că urc acasă. Simțeam că intru într-un loc în care trebuia să cer voie să respir.

Într-o sâmbătă, Elena mi-a aruncat două plante. Le crescusem de la mama, care murise cu cinci ani înainte. Nu valorau bani, dar pentru mine erau ceva din ea.

— Erau uscate, a spus, ridicând din umeri.

— Nu erau uscate. Așa arată iarna.

Am coborât la tomberon în papuci. Am găsit unul dintre ghivece spart, cu pământul împrăștiat printre pungi. Am stat acolo și am plâns ca un copil, încercând să salvez rădăcinile cu mâinile goale.

Când m-am întors, Radu mi-a spus că exagerez.

Atunci am izbucnit. Le-am cerut tuturor să nu mai atingă nimic fără să mă întrebe. Elena a început să plângă și a spus că nora ei o tratează ca pe o servitoare. Nici măcar nu eram căsătoriți, dar în acel moment se purta de parcă eu încălcasem o lege de familie.

— Noi te-am primit cu brațele deschise, a spus Gheorghe.

Am rămas fără cuvinte.

— Dumneavoastră m-ați primit? Sunteți în apartamentul meu.

S-a făcut liniște. Radu m-a tras deoparte și mi-a șoptit printre dinți:

— Trebuia să spui asta? Chiar trebuia să-i umilești?

În seara aceea a venit propunerea lui. Eu să plec. Eu să-mi iau hainele, calculatorul și să dorm pe canapeaua surorii mele, pentru ca părinții lui să nu se simtă stânjeniți.

M-am uitat la omul cu care voiam să fac un copil și nu l-am mai recunoscut.

— Tu auzi ce spui?

— Încerc să găsesc o soluție.

— Soluția ta e să mă dai afară din casa mea.

— Nu te dau afară. Doar să pleci puțin. Fii și tu matură.

Asta m-a lovit cel mai tare. Nu țipetele, nu lucrurile mutate, nu plantele aruncate. Faptul că mă numea imatură fiindcă refuzam să dispar din propria viață ca să le fie lor comod.

M-am dus în hol și am scos trei sacoșe mari din debara.

— Aveți până mâine la prânz să plecați.

Elena s-a oprit din plâns.

— Ne dai afară noaptea?

— Am spus mâine la prânz.

Radu s-a ridicat brusc.

— Dacă pleacă ei, plec și eu.

Îmi tremurau genunchii, dar am răspuns:

— Știu.

A doua zi și-au strâns lucrurile trântind uși. Gheorghe a spus că nu voi ști niciodată ce înseamnă familia. Elena a luat până și borcanele în care îmi pusese condimentele. Radu și-a îndesat hainele în portbagaj fără să se uite la mine.

Înainte să plece, a lăsat cheia pe masă.

— O să regreți când o să rămâi singură.

După ce s-a închis ușa, m-am așezat pe podeaua din hol. Apartamentul era răvășit și tăcut. Am plâns până m-a durut capul. Nu pentru că îi dădusem afară, ci pentru că înțelesesem că, în clipa în care trebuia să mă apere, Radu alesese să mă alunge.

Au trecut două luni. Mi-am pus fotografiile la loc și am plantat rădăcina salvată într-un ghiveci nou. A început să dea o frunză mică.

Uneori mă întreb dacă am fost prea dură. Dar ce familie îți cere să pleci din propria casă ca să dovedești că o iubești? Voi ce ați fi făcut în locul meu?