Soțul și soacra mea mă duseseră la notar să vând apartamentul părinților mei. Când am refuzat să semnez, mi-au spus că voi pleca din familie cu mâna goală

— Semnează odată, Ana. Ne faci de râs.

Cătălin a împins stiloul spre mine, peste masa lucioasă din biroul notarial. Lângă el, mama lui, Doina, ținea geanta strânsă la piept și mă privea de parcă îi furasem ceva. Notărița răsfoia actele fără să ridice ochii.

Eu mă uitam la locul unde trebuia să-mi scriu numele și îmi tremurau degetele.

Apartamentul acela cu două camere fusese al părinților mei. Tata pusese singur faianța din bucătărie, strâmbă pe alocuri, iar mama cususe perdelele din sufragerie. Amândoi muriseră într-un interval de doi ani. Locuința era ultima bucată rămasă din familia mea.

— Nu semnez, am spus.

Cătălin a râs scurt, dar fața îi rămăsese încordată.

— Termină cu prostiile. Am discutat acasă.

— Voi ați discutat. Eu am fost anunțată.

Doina s-a aplecat spre mine.

— Ce-i al tău e și al familiei. Sau tu nu te mai consideri parte din familie?

Atunci am înțeles că nu veniserăm să discutăm. Cumpărătorul era deja găsit, prețul fusese negociat, iar Cătălin promisese banii unui asociat pentru o mică firmă de transport. Fără să mă întrebe. Îmi spusese doar că mergem „să vedem niște acte”.

M-am ridicat și am ieșit. În urma mea, Cătălin a strigat că sunt egoistă. Doina a spus suficient de tare încât să audă tot biroul:

— Femeia asta o să-ți distrugă viața!

Numai că viața mea era deja aproape distrusă.

Locuiam de zece ani în casa Doinei, la marginea Ploieștiului. La început trebuia să fie temporar. Strângeam bani pentru locuința noastră, iar ea rămăsese singură după moartea socrului meu. Apoi s-a născut Vlad, după trei ani Mara, și fiecare lună venea cu altă cheltuială.

Salariul meu de contabilă ajungea direct în contul comun. Cătălin îmi spunea cât puteam cheltui. Dacă luam copiilor încălțăminte fără să-l întreb, urma o discuție de două ore.

— Vlad are deja adidași, spunea el.

— Îi sunt mici.

— Îi mai poartă o lună. Nu crește chiar peste noapte.

Doina intervenea mereu.

— Voi, femeile tinere, aruncați banii. Eu l-am crescut pe Cătălin cu două bluze și n-a murit.

Tot ea hotăra ce mâncau copiii, la ce oră se culcau și dacă aveau voie la desene. Când o contraziceam, Cătălin îmi cerea să nu-i supăr mama „în casa ei”. Dacă tăceam, mă acuza că sunt îmbufnată.

Ajunsesem să cer voie pentru orice. Până și pentru o cafea cu colega mea, Mihaela.

După moartea mamei, am vrut să ne mutăm în apartamentul moștenit. Era mic, dar era al meu. Cătălin a refuzat.

— Să plec eu din casa cu curte ca să stau la bloc? Nici vorbă.

Doina a propus să-l închiriem. Chiria a intrat, bineînțeles, în contul comun. Din banii aceia s-au plătit ratele mașinii lui Cătălin și reparațiile la acoperișul casei Doinei.

Eu am acceptat. Mereu acceptam, doar să fie liniște.

În seara de după întâlnirea de la notar, Cătălin a venit acasă după ora zece. Copiii dormeau. A trântit cheile pe masă și mi-a spus că asociatul lui plătise deja un avans pentru două autoutilitare.

— Pe ce bază? l-am întrebat.

— Pe baza faptului că ești soția mea și credeam că pot conta pe tine.

— Apartamentul nu e capitalul firmei tale.

— Ești incredibilă. Eu încerc să construiesc ceva pentru copii.

Doina a apărut în ușă, în halat.

— Dacă nu vinde, atunci să plece. Să vadă cum se descurcă singură.

M-am uitat la Cătălin, așteptând să-i spună mamei lui să tacă. El și-a frecat fruntea și a rămas cu ochii în podea.

Tăcerea lui a fost răspunsul.

A doua zi am descoperit că golise contul comun. Lăsase puțin peste o sută de lei. Mi-a explicat că banii erau ai lui, pentru că el câștigase mai mult în ultimii ani.

Atunci mi-a fost frică. Nu frica aceea zgomotoasă, ci una rece. Aveam doi copii, un salariu modest și un apartament ocupat de chiriași încă două luni. Cătălin știa asta. Tocmai de aceea credea că voi ceda.

Mihaela m-a ajutat să găsesc un avocat. Am aflat că apartamentul moștenit era bunul meu și că nimeni nu mă putea obliga să-l vând. Am început să pun bani deoparte, câte puțin. Am luat lucrări de contabilitate seara, după ce adormeau copiii.

Când i-am spus lui Cătălin că vreau să ne separăm, a devenit alb la față.

— Pentru un apartament arunci zece ani?

— Nu pentru apartament. Pentru că n-am voie să exist lângă voi.

— Mama ne-a ajutat!

— Mama ta ne-a condus. Iar tu ai lăsat-o.

A doua zi, Doina le-a spus copiilor că eu vreau să destram familia. Vlad, care avea nouă ani, m-a întrebat plângând dacă îl voi mai lăsa să-și vadă tatăl. Mara s-a lipit de mine și nu a mai vrut să meargă la grădiniță.

Asta m-a durut mai rău decât toate jignirile.

Rudele lui Cătălin m-au sunat pe rând. O mătușă mi-a spus că o femeie trebuie să mai lase de la ea. Un văr m-a acuzat că vreau să pun mâna pe copii și pe bani. Chiar și o vecină mi-a șoptit că „bărbat fără defecte nu există”.

Am avut seri în care aproape m-am întors din drum. Stăteam pe marginea patului, făceam calcule și nu ieșeau. Întreținere, mâncare, școală, grădiniță, haine. Mă întrebam dacă libertatea mea nu va deveni sărăcia copiilor.

După plecarea chiriașilor, m-am mutat cu Vlad și Mara în apartament. Pereții erau murdari, frigiderul vechi nu se închidea bine, iar într-o noapte s-a spart o țeavă sub chiuvetă. Am plâns în bucătărie, cu apa strânsă în lighean și cu douăzeci și trei de lei în portofel.

Vlad a venit lângă mine cu o cârpă.

— Mamă, nu-i nimic. Ștergem.

Copilul meu încerca să mă liniștească și mie mi s-a rupt ceva în piept.

Primele luni au fost grele. Cătălin întârzia banii pentru copii și spunea că afacerea lui merge prost din cauza mea. Doina le cumpăra cadouri scumpe, apoi le amintea că la ea aveau curte și camere mari. Eu găteam ciorbă pentru trei zile și stingeam lumina prin casă ca să economisesc.

Dar, încet, am început să respir.

Am vopsit pereții împreună cu Mihaela. Am reparat frigiderul în rate. Am pus masa mamei lângă fereastră și perdelele ei în sufragerie. Copiii și-au ales singuri culorile camerelor. Pentru prima dată, nimeni nu m-a certat că am cumpărat ceva fără aprobare.

Într-o duminică, Cătălin a venit să-i ia pe copii. S-a uitat prin apartament și a spus:

— Pentru asta ai distrus familia?

M-am uitat la bucătăria mică, la pantofii copiilor aruncați în hol și la factura neplătită de pe masă.

— Nu. Aici am început s-o construiesc din nou.

Încă îmi este greu. Încă mă sperie ziua de salariu și orice mesaj de la avocat. Dar deciziile mele, bune sau proaste, sunt ale mele.

Oare o familie mai poate fi numită familie când unul singur hotărăște, iar celălalt trebuie doar să tacă? Voi ați fi semnat pentru liniște sau ați fi plecat, chiar fără nicio siguranță?