Bunica mi-a lăsat casa ei, iar mama și fratele meu mi-au cerut s-o vând: „Nu meriți să ai totul doar tu”

— Ori vinzi casa, ori să nu-mi mai spui mamă!

Mama a trântit palma pe masa din bucătăria bunicii, făcând ceștile din vitrină să zornăie. Abia trecuseră patru zile de la înmormântare. În cameră încă mirosea a busuioc uscat, mobilă veche și lumânări. Eu țineam certificatul de moștenitor în mână, iar fratele meu, Cătălin, se plimba nervos între sobă și fereastră.

— Mamă, casa mi-a fost lăsată mie. Scrie clar.

— Știm să citim, Adriana, a răspuns ea. Dar una e hârtia și alta e dreptatea.

Cătălin s-a oprit în fața mea.

— O vindem, împărțim la trei și gata. Tu ai apartament cu Radu. Ce faci cu două case?

Apartamentul „meu” avea două camere, rată pentru încă douăzeci și doi de ani și igrasie în dormitor. Dar asta nu conta. În ochii lor, eu eram cea norocoasă, iar norocul trebuia împărțit imediat.

Casa bunicii era într-un cartier liniștit din Ploiești, cu o curte mică și doi meri bătrâni. Nu era vilă. Acoperișul trebuia reparat, centrala abia mai pornea, iar gardul stătea într-o rână. Totuși, terenul valora destul. Mama calculase deja suma înainte să se răcească pământul de pe mormânt.

În zilele următoare m-a sunat continuu. Ba plângea, ba mă acuza că bunica mă răsfățase, ba îmi amintea câte sacrificii făcuse pentru mine.

Cătălin a fost mai direct.

— Am nevoie de bani, mi-a spus într-o seară. Dacă nu plătesc până la sfârșitul lunii, mă caută oamenii ăia.

— Ce oameni?

A tăcut. Apoi a recunoscut că avea datorii la două instituții nebancare, bani împrumutați de la colegi și încă vreo douăzeci de mii de lei pierduți la pariuri. Mama știa. Ba chiar îi plătise o datorie din economiile rămase după moartea tatei.

Atunci am înțeles că nu cereau dreptate. Căutau o ieșire.

Tot mă simțeam vinovată. E greu să spui nu când mama ta plânge la telefon și fratele îți spune că din cauza ta poate ajunge pe drumuri. Radu mă ruga să nu semnez nimic.

— Dacă bunica voia să împartă, împărțea, mi-a spus el. Nu te grăbi doar ca să nu se supere ei.

Adevărul l-am aflat de la mătușa mea, Doina. M-a chemat la o cafea și a scos din geantă un plic îndoit.

— Mama ta nu știe de el. Bunica voia să ți-l dea, dar n-a mai apucat.

Înăuntru era o foaie scrisă de mână. Am recunoscut imediat literele bunicii, tremurate spre final.

„Adriana, casa rămâne la tine fiindcă tu ai avut grijă de mine fără să-mi numeri zilele și banii. Cătălin are datorii și ar pierde tot. Mama voastră vinde repede și apoi împarte prost, cum a făcut și cu terenul de la Mizil. Să nu te lași înduplecată.”

Mi s-au înmuiat genunchii. Trei ani îi făcusem cumpărăturile, o duceam la medic și îi schimbam pansamentele. Nu mă gândisem că ținea socoteala. O făcusem fiindcă o iubeam.

I-am chemat pe mama și pe Cătălin în casă și le-am citit scrisoarea. Mama s-a albit la față.

— Doina ți-a băgat prostii în cap! a izbucnit ea.

— E scrisul bunicii.

— Și eu am fost fiica ei!

Cătălin a lovit cu pumnul în tocul ușii.

— Deci m-a considerat un ratat.

— Nu, i-am spus. Te-a considerat în pericol să pierzi casa. Și se pare că avea dreptate.

A urmat o liniște grea. Mama și-a luat geanta și a plecat fără să mă privească. Cătălin a rămas pe scaun, cu capul în mâini. Pentru prima dată nu părea furios, ci speriat.

N-am vândut casa. După două săptămâni, i-am propus lui Cătălin să locuiască într-una dintre camere, temporar. Să plătească jumătate din utilități, să nu aducă persoane dubioase, să nu joace și să înceapă să-și achite datoriile după un plan clar. Am pus totul în scris.

— Contract între frați? a întrebat amar.

— Limite între frați, i-am răspuns. Ca să mai putem rămâne frați.

A acceptat. Mama încă vorbește rece cu mine și spune rudelor că am pus mâna pe averea familiei. Eu repar acum acoperișul din economii, iar Cătălin își plătește partea, uneori cu întârziere, dar o plătește.

Poate că bunica nu mi-a lăsat doar o casă. Mi-a lăsat obligația de a spune „nu” fără să încetez să iubesc.

Voi ați fi vândut ca să păstrați liniștea în familie sau ați fi apărat ultima dorință a bunicii?