Soțul meu mi-a dat 250 de lei pentru masa de Crăciun și mi-a spus că exagerez cu prețurile. Anul acesta nu am mai pus bani pe ascuns

— Două sute cincizeci de lei. Atât ai pentru masa de Crăciun. Și să nu-mi mai spui că nu ajung, pentru că în fiecare an exagerezi.

Mihai a pus banii pe masă, lângă cana mea de cafea, și a împins bancnotele spre mine cu două degete. Vorbea liniștit, de parcă îmi dăduse o avere și problema era doar lipsa mea de organizare.

Am rămas cu mâna pe cană. În bucătărie mirosea a detergent și a pâine prăjită. Afară ningea mărunt, iar eu mă gândeam la cei nouă oameni care urmau să vină la noi de Crăciun.

— Cu banii ăștia vrei aperitive, sarmale, friptură, salată de boeuf și cozonac?

— Nu trebuie să faci cantități industriale, Andreea. Mama mereu spune că rămâne mâncare până la Anul Nou.

— Rămâne pentru că eu gătesc pentru toți.

A oftat și și-a luat telefonul.

— Iar începem? Intri în magazin și cumperi ce trebuie, nu toate prostiile. Voi, femeile, vedeți sărbătorile ca pe un concurs.

M-a durut acel „voi, femeile”. Mai ales că, în ultimii șase ani, diferența o plătisem eu. Din banii puși deoparte din salariu, din micile prime, uneori chiar din economiile pentru dentist. Mihai nu știa. Sau poate nu se întrebase niciodată.

În fiecare decembrie îmi dădea o sumă, eu îi spuneam că nu ajunge, el ridica din umeri, iar la final masa era plină. Pentru el, asta însemna că avusese dreptate. Pentru mine însemna încă trei-patru sute de lei scoși pe ascuns și multe calcule făcute noaptea.

Anul acela eram deja obosită. Cu o lună înainte plătisem reparația centralei din economiile mele. Tot eu cumpărasem ghetele lui Rareș, băiatul nostru, după ce Mihai spusese că „mai merg alea vechi”. Nu mai mergeau. Îi intrase apă în ele.

Am luat cei 250 de lei.

— Bine. Mă încadrez.

S-a uitat surprins la mine, apoi a zâmbit mulțumit.

— Vezi? Se poate dacă nu dramatizezi.

La supermarket am mers cu lista și cu telefonul deschis pe calculator. Am pus în coș un kilogram de pulpe de pui, cartofi, două verze, mălai, ouă, pâine, un borcan mic de maioneză, câteva murături și cel mai ieftin cozonac. Am renunțat la carne pentru sarmale după ce am văzut prețul. Am renunțat la cașcaval, măsline, mezeluri, smântână și suc.

La casă aveam 247 de lei și 60 de bani.

Casiera s-a uitat la coș, apoi la mine.

— Gata pregătirile?

Am înghițit în sec.

— Gata. Atât s-a putut.

În Ajun am făcut o supă din spatele și aripile puiului. Pulpele le-am pus la cuptor cu cartofi. Din varză am făcut o salată mare, ca să pară masa mai plină. Am fiert șase ouă și le-am tăiat în jumătăți. Cozonacul era mic, sfărâmicios și avea mai multă aromă decât umplutură.

Mihai a intrat în bucătărie seara și a deschis frigiderul.

— Unde sunt platourile?

— Care platouri?

— Cu șuncă, brânzeturi… salata de boeuf? Sarmalele?

Am scos bonul din sertar și i l-am pus în mână.

— Aici sunt cei 250 de lei. Mai am doi lei și patruzeci de bani. Îi vrei?

Fața i s-a schimbat.

— Nu puteai să pui și tu puțin de la tine?

Atunci am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.

— De la mine? Adică exact ce fac de șase ani și tu nu vezi?

Nu mi-a răspuns. A mototolit ușor bonul, apoi l-a netezit pe masă.

A doua zi au venit mama lui, Elena, fratele lui, Sorin, cumnata mea, Alina, și cei doi copii ai lor. A venit și mama mea, Mariana. Toți erau obișnuiți să găsească masa întinsă până aproape de margini.

Elena a intrat cu o tavă goală în mână.

— Am adus asta pentru sarmale, să luăm și noi câteva acasă.

Mihai a tușit. Eu am luat tava și am pus-o deoparte.

Când ne-am așezat, s-a lăsat o liniște apăsătoare. În mijlocul mesei erau castronul cu supă, tava cu opt pulpe și cartofii. Ouăle tăiate stăteau pe o farfurie mică, lângă murături.

— Asta e tot? a întrebat Sorin, încercând să râdă.

Alina l-a lovit cu cotul.

— Poate urmează restul.

— Nu urmează nimic, am spus eu. Acesta a fost bugetul stabilit de Mihai.

Elena s-a întors spre fiul ei.

— Cum adică?

Mihai s-a înroșit.

— Andreea face o demonstrație. Vrea să mă pună într-o lumină proastă.

— Nu fac nicio demonstrație. Am respectat exact ce ai cerut.

— Puteai să-mi spui că nu ajung!

Am râs scurt, fără pic de veselie.

— Ți-am spus. În fiecare an ți-am spus.

Mama mea și-a lăsat lingura jos. Știa. Ea fusese cea care îmi împrumutase două sute de lei cu un an înainte, când rămăsesem fără bani după cumpărături.

— Mihai, masa de anul trecut a costat aproape o mie de lei, a spus ea încet. Andreea a pus mai mult de jumătate.

Elena și-a dus mâna la piept.

— O mie de lei?

— Nu doar masa, am continuat. Cadourile pentru copii, hârtia de împachetat, produsele de curățenie, gazul, toate mărunțișurile pe care nu le vede nimeni. În fiecare an am completat eu. Am făcut-o ca să nu ne certăm și ca să nu lipsească nimic.

Mihai se uita la mine de parcă vorbea cu altă femeie.

— De unde aveai bani?

— Din prima mea. Din economii. Am renunțat la dentist de două ori. Rochia despre care ai crezut că e nouă era a Alinei. Iar geaca mea are șapte ani, Mihai.

Alina și-a coborât privirea. Sorin nu mai făcea glume.

Apoi Rareș, care stătuse tăcut, a spus:

— Mama și-a vândut brățara ca să-mi plătească excursia.

Nu voiam să afle nimeni. Era o brățară primită de la bunica mea. Nu valora enorm, dar pentru mine conta.

Mihai a încremenit.

— Ai vândut-o?

— Tu ai zis că excursia e un moft. Toți colegii lui mergeau.

S-a ridicat și a ieșit pe balcon. Prin ușa de sticlă îl vedeam cu palmele sprijinite de balustradă. Nimeni nu mai mânca. Se auzea doar frigiderul și un colind de la televizorul vecinilor.

După câteva minute, Mihai s-a întors. Avea ochii umezi, deși a încercat să ascundă asta.

— Eu chiar am crezut că te plângi degeaba, a spus. Vedeam că masa apare, facturile sunt plătite, copilul are ce-i trebuie… și am crezut că astea sunt normale.

— Sunt normale pentru că cineva le face să se întâmple.

A dat din cap. Nu s-a apărat.

În fața tuturor, a scos telefonul, a deschis aplicația băncii și mi-a arătat cheltuielile lui din luna aceea. Mâncare comandată la serviciu, țigări, două ieșiri cu băieții și o unealtă scumpă pe care nici măcar nu o folosise.

— Am cheltuit aproape opt sute de lei doar pentru mine, a murmurat. Iar ție ți-am dat 250 pentru nouă oameni.

Elena a început să plângă. Nu zgomotos. Și-a șters ochii cu colțul șervetului.

Am mâncat până la urmă pulpele, cartofii și cozonacul ieftin. Nu a fost cea mai bogată masă de Crăciun, dar a fost prima la care adevărul a stat cu noi la masă.

Din ianuarie, am făcut bugetul împreună. Nu s-a schimbat totul peste noapte. Ne-am mai certat, a mai uitat, am mai izbucnit și eu. Dar acum păstrăm bonurile, împărțim cheltuielile și avem fiecare bani personali, fără explicații și fără rușine.

Uneori mă întreb câte familii par că o duc bine doar pentru că o femeie acoperă în tăcere toate lipsurile. Am greșit că am ascuns atâția ani sau a fost nevoie de masa aceea aproape goală ca să fiu, în sfârșit, văzută?