Fiul meu mi-a pus bani pe masă ca să-i fac curățenie. I-am ajutat gratis, dar în ziua aceea am simțit că nu mai sunt mama lui

— Mamă, noi ne-am gândit să-ți dăm 1.500 de lei pe lună. Vii de trei ori pe săptămână, faci curat, mai gătești ceva și pui rufele la spălat.

Fiul meu, Radu, a spus asta liniștit, cu mâna așezată pe cana de cafea. De parcă discuta cu o femeie venită la interviu, nu cu mine.

Lângă el, partenera lui, Andreea, mi-a zâmbit scurt.

— Și, bineînțeles, dacă sunt săptămâni mai grele, te rugăm să stai și cu Mara. Dar îți plătim în plus.

M-am uitat când la unul, când la celălalt. Pe masă erau două bancnote de cinci sute și câteva de o sută, puse drept, una peste alta. Le pregătiseră deja.

— Adică vreți să mă angajați? am întrebat.

Radu a oftat și s-a lăsat pe spătar.

— Nu o lua așa. Oricum ai pensia mică. Ne ajuți pe noi, te ajutăm și noi pe tine.

„Oricum ai pensia mică.” Asta m-a lovit mai rău decât banii.

Cu pensia mea mică îi cumpărasem Marei ghete de iarnă. Din aceeași pensie îi dusesem lui Radu cinci sute de lei când rămăsese fără bani înainte de salariu. Niciodată nu-i cerusem înapoi.

Mi-am strâns geanta la piept și m-am ridicat.

— Mamă, stai puțin, a spus el. Iar te superi din orice.

— Nu mă supăr. Doar că n-am știut că m-ai chemat să negociem mopul și cârpa.

Andreea și-a încrucișat brațele.

— Doamna Elena, noi am vrut să fie corect. Dacă vă rugam gratis, poate spuneați că profităm.

Avea dreptate într-un fel. Tocmai asta mă durea. Vorbeau despre mine ca despre o soluție ieftină și de încredere. Cineva care avea cheie, nu fura și putea lua copilul de la grădiniță.

Dar eu eram mama lui.

Îl crescusem singură de la doisprezece ani, după ce tatăl lui, Sorin, plecase cu altă femeie. Lucram la cantina unui liceu și, seara, mai făceam curățenie într-un cabinet stomatologic. Au fost ierni în care purtam aceleași cizme ude zile întregi, numai ca Radu să aibă bani pentru meditații la matematică.

Nu i-am spus niciodată toate astea ca să-i scot ochii. La ce bun? Un copil nu trebuie să poarte factura sacrificiilor părinților.

Totuși, în clipa aceea, privind banii de pe masă, am simțit că toată viața mea încăpea într-un tarif lunar.

Am plecat fără să beau cafeaua. Pe casa scării mi-au tremurat mâinile atât de tare, încât n-am reușit să închid fermoarul hainei. Afară ploua mărunt. Am mers două stații pe jos, deși mă durea genunchiul, fiindcă nu voiam să plâng în autobuz.

Radu m-a sunat seara.

— Ai ajuns?

— Am ajuns.

— Andreea zice că te-a deranjat suma. Putem să-ți dăm mai mult, dar nici noi nu suntem plini de bani.

Am rămas cu telefonul la ureche, fără glas.

— Nu suma m-a deranjat.

— Atunci ce?

— Faptul că n-ai zis: „Mamă, ne e greu, ne ajuți?” Mi-ai spus programul, treaba și plata.

A tăcut câteva secunde.

— Exagerezi. Toată lumea plătește pentru muncă.

— Tu când ai stat șase luni la mine după ce ai pierdut serviciul, eu cât trebuia să-ți cer pentru mâncare și spălat?

Imediat mi-a părut rău. Nu voiam să ajung acolo. Dar vorbele ieșiseră.

— Deci acum îmi reproșezi că m-ai ajutat? a spus el rece.

— Nu, Radu. Îți spun doar că între mamă și fiu nu orice lucru se pune pe hârtie.

A închis spunând că trebuie s-o culce pe Mara.

Trei zile nu m-a căutat. În a patra, m-a sunat Andreea. Mara făcuse febră, ea avea o ședință importantă, iar Radu nu putea pleca de la depozit.

— Puteți veni? m-a întrebat. Vă plătim ziua separat.

Mi s-a strâns stomacul.

— Vin. Dar nu-mi mai vorbi despre bani.

Când am ajuns, chiuveta era plină, jucăriile acopereau covorul, iar Mara stătea moale pe canapea. Cum m-a văzut, și-a întins brațele.

— Buni, rămâi cu mine?

Am uitat pentru o clipă toată supărarea. Am luat-o în brațe, i-am măsurat temperatura, i-am făcut ceai și am sunat medicul de familie. După ce a adormit, am spălat vasele. Apoi am pus o ciorbă la fiert și am strâns hainele aruncate prin dormitor.

Nu pentru că aceea era „slujba” mea. Pentru că nu puteam sta într-o casă în care copilul era bolnav și totul se prăbușea în jur.

Seara, Radu a venit cu o sacoșă de cumpărături. S-a uitat la oale, la podeaua spălată și la rufele întinse.

— Mulțumesc, mamă.

A scos portofelul.

— Dacă pui un leu pe masă, plec și nu mai vin, i-am spus.

A rămas nemișcat. A băgat portofelul înapoi, dar expresia lui nu era de rușine. Era de iritare.

— Nu mai știu cum să vorbesc cu tine. Dacă nu-ți dau bani, profit. Dacă îți dau, te jignesc.

— M-ai întrebat vreodată de ce am eu nevoie?

— Păi spune!

— Să mă chemi și când nu ai vase în chiuvetă. Să vii la mine la o cafea. Să mă întrebi dacă mă mai doare genunchiul. Să simt că sunt mama ta, nu numărul pe care îl suni când nu găsești bonă.

Radu s-a uitat spre ușa camerei Marei. Și-a frecat fruntea, obosit.

— N-am timp de discuția asta acum.

Atunci am înțeles că problema nu era lipsa lui de timp. Era locul pe care mi-l dăduse în viața lui.

Cu toate astea, am continuat să merg. Nu de trei ori pe săptămână, dar destul de des. Luam copilul de la grădiniță, făceam mâncare, mai ștergeam praful. Refuzam fiecare bancnotă.

Numai că în mine crescuse ceva urât: o răceală pe care nu o puteam opri.

Înainte îl sunam pe Radu doar ca să-i aud vocea. Acum așteptam să mă caute el. De cele mai multe ori suna cu o rugăminte.

Într-o duminică mi-am făcut curaj și i-am chemat la masă. Am pregătit sarmale, salată de boeuf și plăcintă cu mere, cum îi plăcea lui. La ora două, masa era pusă. La trei, mâncarea se răcise.

M-a sunat la trei și un sfert.

— Mamă, nu mai ajungem. Suntem obosiți și Mara doarme.

— Puteai să-mi spui mai devreme.

— Am uitat. Nu face o tragedie.

M-am uitat la cele patru farfurii și la scaunul înalt pe care pusesem o pernă pentru nepoata mea.

— Nu fac, am șoptit. Strâng masa.

A doua zi, Andreea mi-a trimis un mesaj: „Puteți veni miercuri? Avem musafiri joi și trebuie făcut mai bine în baie.”

Am citit de câteva ori acel „mai bine”. De parcă data trecută nu muncisem suficient.

I-am răspuns simplu: „Nu pot.”

Pentru prima dată, nu aveam programare, nu eram bolnavă și nu plecam nicăieri. Pur și simplu nu puteam. Sau poate nu mai voiam.

Radu a venit seara la mine. Era nervos.

— Ce se întâmplă cu tine? Andreea zice că o tratezi de sus.

— Eu o tratez de sus? Am mers la voi, am spălat, am gătit, am stat cu copilul și n-am luat un ban.

— Nu ți-a cerut nimeni să faci pe martira.

Cuvântul acela m-a făcut să tac.

M-am dus la dulap și am scos cheia apartamentului lor. Am pus-o pe masă, între noi.

— Când ai nevoie de mama ta, mă suni. Pentru curățenie, caută pe altcineva.

Radu a privit cheia. Pentru o clipă, am văzut copilul care venea plângând la mine după ce cădea de pe bicicletă. Apoi și-a încordat maxilarul.

— Bine. Dacă asta vrei.

A plecat fără să mă îmbrățișeze.

Au trecut aproape două luni. O văd pe Mara uneori, dar Radu mi-o aduce în grabă și o ia la fel. Vorbim despre vreme, grădiniță și facturi. Niciunul nu pomenește banii de pe masă sau cheia pe care n-a luat-o nici acum.

Poate am fost prea mândră. Poate el chiar a crezut că îmi face un bine. Dar cât din tine trebuie să dai unui copil adult înainte să nu mai fii mamă, ci doar ajutorul care vine gratis?

Eu încă îl iubesc. Numai că, pentru prima dată în viață, încerc să aflu dacă pot să-l iubesc fără să mă las micșorată de el.