La 74 de ani, copiii mei m-au numit egoistă fiindcă am refuzat să le dau apartamentul

— Mamă, semnezi sau nu? Că nu putem sta toată ziua la discuții!

Fiica mea, Daniela, ținea mapa albastră pe genunchi și bătea cu unghia în ea. Lângă dânsa, ginerele meu, Sorin, privea spre balcon, de parcă mușcatele mele uscate erau mai importante decât mine. Pe masa din sufragerie se răcea cafeaua. Veniseră cu actele pregătite pentru apartamentul meu.

— Am zis că vreau să mă mai gândesc.

— La ce să te gândești? îl vindem, punem banii la avans și luăm patru camere. Tu vii la noi. O să ai camera ta.

M-am uitat la canapeaua pe care Daniela dormise aproape șapte ani cu Sorin. Nepoata mea, Mara, crescuse în camera cealaltă, iar eu mă mutasem în bucătărie, pe un pat pliant, lângă frigider. „Doar câteva luni”, îmi spuseseră. Lunile se făcuseră ani.

— Și apartamentul pe numele cui va fi?

Daniela a închis mapa cu o mișcare scurtă.

— Iar începi? Pe numele nostru, normal. La vârsta ta ce credit mai poți lua?

Atunci am simțit ceva rece în piept. Nu durere. Mai degrabă o limpezire.

— Nu semnez.

Sorin s-a ridicat primul.

— Cineva îți bagă prostii în cap.

Nu mi-a băgat nimeni nimic. Doar că, după patruzeci și șase de ani în care am pus pe masă întâi farfuriile altora, începusem să văd cât de goală rămăsese a mea.

După ce soțul meu, Nicolae, a murit, am rămas cu apartamentul nostru de două camere din Drumul Taberei și cu un teren moștenit de la părinți, lângă Călărași. Terenul l-am împărțit băieților mei, Mihai și Florin. N-am păstrat nici măcar o palmă.

Când și-au luat case în Ilfov, le-am dat economiile noastre pentru avans. Bani strânși din salariul meu de contabilă și din munca lui Nicolae la depou. El visa să mergem la băi după pensionare. N-am mai mers nicăieri.

Daniela avusese probleme cu chiria, așa că am primit-o la mine cu Sorin și cu Mara. Eu dormeam în bucătărie. Dimineața împătuream patul înainte să se trezească ei, ca să poată bea cafeaua. Iarna îmi trăgea frigul pe la geam, dar tăceam. Erau copiii mei. Pentru copii faci, nu socotești.

Asta am crezut.

După ce s-au mutat, telefonul meu suna des, dar niciodată pentru mine.

— Mamă, poți s-o iei pe Mara de la școală?

— Mamă, vii sâmbătă să mă ajuți la geamuri?

— Mamă, faci și tu niște sarmale? Vin băieții pe la noi.

Uneori găteam două zile. Ciorbă, chiftele, plăcintă cu mere. Puneam caserolele în sacoșa cu roți și schimbam două autobuze până la casa lor. Sorin lua sacoșa din mâna mea și spunea doar:

— Las-o acolo, în bucătărie.

De ziua mea, Mihai mi-a trimis un mesaj la zece seara: „La mulți ani, mamă, am fost prins.” Florin a uitat cu totul. Daniela m-a sunat a doua zi, fiindcă avea nevoie să stau cu nepotul cel mic.

De Crăciun veneau toți. Mâncau, vorbeau despre rate, mașini și vacanțe. Nepoții stăteau cu ochii în telefoane. Când întrebam ceva, răspundeau fără să mă privească.

După cozonac, plecau grăbiți.

Rămâneam cu farfuriile murdare și cu liniștea. Ce liniște urâtă poate avea o casă după ce se închide ușa…

Într-o seară l-am sunat pe Mihai. Mă întorsesem de la medicul de familie cu trimitere la cardiologie și cu tensiunea mare. Nu i-am cerut bani. Voiam doar să aud o voce.

— Mamă, exagerezi. Ai pensie, ai casă, ne ai pe noi. Alții sunt singuri de tot. Ar trebui să fii recunoscătoare.

— Dar nici nu m-ai întrebat cum mă simt.

A oftat.

— Sunt obosit. Vorbim altă dată.

A închis. Am stat pe marginea patului cu trimiterea în mână. În clipa aceea am înțeles că ei se considerau grijulii doar pentru că existau undeva, la capătul unui telefon pe care nu-l ridicau.

Schimbarea mea a început cu un refuz mic.

Daniela m-a chemat să-i fac ordine înainte de ziua lui Sorin.

— Nu pot. Duminică merg la biserică, apoi ies cu doamna Elena.

S-a lăsat tăcere.

— Care doamnă Elena?

— Vecina de la trei.

— Și de când e ea mai importantă decât familia?

Mi s-au înmuiat genunchii, dar n-am cedat.

— Nu e mai importantă. Dar nici eu nu sunt mai puțin importantă.

M-am înscris la cercul de pensionari de la Casa de Cultură. Prima dată am stat lângă ușă, pregătită să plec. Apoi o doamnă pe nume Rodica mi-a făcut loc lângă ea. Am băut ceai, am cusut niște fețe de pernă pentru un târg și am râs. Râsul meu suna ruginit. Parcă nu mai era al meu, dar încet s-a întors.

Cu Elena am început să merg prin parc. Ne așezam pe bancă și împărțeam câte un covrig cald. Ea m-a însoțit la policlinică atunci când copiii mei erau „prea prinși”. Nu mi-a cerut nimic în schimb.

Mi-am deschis și un cont nou, doar pe numele meu. Funcționara de la bancă m-a întrebat dacă vreau să împuternicesc pe cineva.

— Nu, am răspuns. De data asta, nu.

Nu știu cum a aflat Florin. Probabil de la Daniela. M-a sunat nervos.

— Ce faci cu banii? Cine te influențează?

— Sunt pensia și economiile mele.

— Noi încercăm să te protejăm!

— De cine, Florine? De voi?

A tăcut. Apoi mi-a spus că am devenit egoistă.

Cuvântul m-a durut. Toată noaptea m-am întrebat dacă are dreptate. Poate o mamă bună trebuie să dea până nu mai rămâne nimic din ea. Poate așa am fost crescute noi, să tăcem, să punem deoparte bucata mai bună pentru copii și să spunem că nu ne e foame.

Dar dimineața am găsit mapa albastră uitată de Daniela pe scaun. Înăuntru erau copii după actele mele și o evaluare a apartamentului. Totul fusese pregătit înainte să mă întrebe.

Atunci n-am mai avut îndoieli.

Am chemat un notar recomandat de Elena și am cerut să-mi explice ce drepturi am. Mi-a spus clar că nu trebuie să semnez nimic și că promisiunea unei camere nu înseamnă siguranță. Am ieșit de acolo cu mâinile tremurând, dar cu spatele drept.

Le-am trimis copiilor un singur mesaj: „Apartamentul nu se vinde. Nu mai fac menaj, nu mai gătesc la comandă și nu mai accept să fiu chemată doar când aveți nevoie. Dacă vreți să mă vedeți, veniți pentru mine.”

Daniela nu mi-a vorbit trei săptămâni. Mihai a zis că fac familia de rușine. Florin mi-a spus că o să regret când voi rămâne neputincioasă.

Poate voi avea nevoie de ei. Sunt bătrână, nu mă mint. Dar frica de bătrânețe nu mă mai poate obliga să-mi cumpăr locul în familie cu apartamentul, pensia și munca mea.

Duminica trecută am mers singură la biserică. După slujbă, am băut o cafea cu Elena și Rodica. Când m-am întors, apartamentul era rece, dar era al meu. Am deschis geamul, am udat mușcatele și, pentru prima dată după mulți ani, nu m-am simțit abandonată.

M-am simțit liberă.

Oare sunt egoistă fiindcă am încetat să mă sacrific sau copiii mei s-au obișnuit prea mult cu ideea că mama trebuie să dea totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?