Soțul meu mi-a cerut să trec apartamentul pe numele lui, iar când am refuzat am aflat că avea o altă femeie și pregătea divorțul

— Semnează, Mara. Nu mai face din orice o tragedie.

Andrei a împins dosarul spre mine, printre farfuriile rămase de la cină. Tudor dormea în camera lui, iar mașina de spălat huruia în baie. Pe prima pagină era scris numele unui notar. Mai jos, adresa apartamentului nostru din București.

Am simțit cum mi se răcesc mâinile.

— Vrei să trec apartamentul doar pe numele tău?

— Temporar. E mai simplu pentru administrare, pentru eventuale credite, renovări. Eu mă pricep la chestiile astea.

Apartamentul fusese cumpărat după căsătorie. Avansul venise din garsoniera vândută de mama mea, iar ratele le plătiserăm amândoi timp de nouă ani. Eu renunțasem doi ani la serviciu când se născuse Tudor. Apoi mă întorsesem ca asistentă la o clinică, pe un salariu din care abia acopeream grădinița, facturile și cumpărăturile.

— Și eu unde apar?

Andrei a oftat, de parcă eram un copil încăpățânat.

— Ești soția mea. Ce contează pe ce nume e? Chiar nu ai încredere în mine?

Tocmai întrebarea aceea m-a făcut să nu semnez.

În săptămânile următoare a devenit rece. Venea târziu, își ținea telefonul cu ecranul în jos și făcea duș imediat ce intra în casă. Spunea că are ședințe, drumuri la Ploiești, întâlniri cu furnizori. Când îl întrebam ceva, îmi răspundea scurt.

— Iar începi? Nu pot să respir lângă tine.

Într-o joi, Tudor a făcut febră. L-am sunat de șapte ori. Nu mi-a răspuns. Pe la două noaptea, în timp ce căutam termometrul în buzunarul gecii lui, am găsit un bon de la o pensiune din Sinaia. Cameră dublă, două mic dejunuri, plătite cu trei zile înainte.

Nu m-am culcat deloc.

Dimineața, când a intrat în bucătărie, am pus bonul lângă cafeaua lui.

— Cine e?

A rămas nemișcat o secundă. Apoi și-a frecat fruntea.

— Nu acum.

— Ba acum. Tudor a ars de febră toată noaptea, iar tu erai cu cine?

— Cu Ioana.

A spus numele ei atât de simplu, încât m-a durut mai tare decât dacă ar fi țipat. Ioana era colega despre care vorbea uneori. Cea „amuzantă”, cea care îl ajuta la proiecte, cea care îi trimitea mesaje seara pentru că „așa e în vânzări”.

— De când?

— De câteva luni.

Mai târziu am aflat că erau aproape doi ani.

Am început să plâng, dar el nu s-a apropiat. Și-a luat ceașca și s-a uitat pe geam.

— Între noi nu mai mergea de mult, Mara.

— Pentru mine mergea. Eu îți spălam cămășile, îți creșteam copilul și număram banii până la salariu. Tu când ai hotărât că nu mai merge?

Nu mi-a răspuns.

A plecat în aceeași seară cu două valize. I-a spus lui Tudor că are nevoie de „puțin spațiu”. Copilul nostru, la opt ani, a rămas în hol cu mașinuța în mână și m-a întrebat dacă tata se întoarce până la serbarea lui.

Am mințit.

— Sigur că da.

Nu s-a întors.

După două săptămâni am primit cererea de divorț. Andrei solicita ca locuința să-i fie atribuită lui. Susținea că el plătise majoritatea ratelor și că eu contribuisem prea puțin. Mai cerea televizorul, mașina, economiile din cont și aproape toate lucrurile cumpărate în timpul căsniciei. Despre banii mamei mele nu scria nimic.

L-am sunat tremurând.

— Vrei să mă dai afară din casă cu Tudor?

— Nu dramatiza. Poți să stai în chirie. Eu pot administra mai bine proprietatea.

Aceleași cuvinte. Atunci am înțeles de ce voia semnătura mea înainte să aflu de Ioana.

Mama a venit la mine cu o sacoșă de mâncare și cu toate actele pe care le mai păstrase. Contractul de vânzare al garsonierei, extrasul de cont, dovada transferului pentru avans.

— M-am temut că o să se ajungă aici, mi-a spus ea încet.

— Și de ce nu mi-ai zis?

— Pentru că erai fericită. Sau păreai.

Am izbucnit la ea. I-am spus că toți au văzut, numai eu nu. Apoi mi-a fost rușine. Mama s-a așezat lângă mine și m-a lăsat să plâng cu fruntea pe umărul ei, cum nu mai făcusem din liceu.

Prin recomandarea unei colege am ajuns la avocata Raluca Ionescu. Avea un birou mic, lângă Tribunal, și vorbea fără să mă mângâie inutil cu vorbe.

— Nu-i promitem nimic și nu semnăm nimic, mi-a spus. Strângem extrasele, facturile, contractele și dovezile contribuției tale. Munca depusă pentru copil și gospodărie contează. Iar Tudor are dreptul la pensie de întreținere.

— El spune că nu are bani.

Raluca a ridicat sprânceana.

— Dar pentru Sinaia avea?

Am râs pentru prima dată după multe zile. Un râs scurt și amar, dar m-a ajutat să respir.

Au urmat luni urâte. Andrei întârzia cu banii pentru Tudor, dar posta fotografii din restaurante și excursii. Când îi ceream jumătate din costul pentru ochelarii copilului, îmi scria că îl „folosesc” ca să scot bani de la el.

La prima înfățișare nici nu m-a privit. Ioana îl aștepta pe hol, într-un palton bej. Când am trecut pe lângă ea, și-a coborât ochii. Pentru o clipă am vrut să-i spun tot ce distrusese. Apoi mi-am dat seama că omul care îmi făcuse promisiuni mie era Andrei, nu ea.

În sala de judecată, avocatul lui a spus că eu avusesem „o contribuție financiară modestă”. Mi s-au înmuiat genunchii. Modestă? Cine stătuse nopțile cu Tudor când avea bronșită? Cine gătea, plătea facturile și își lua ture în plus? Toate acele zile nu apăreau într-un extras bancar.

Raluca a pus pe masă dovada avansului, veniturile mele și documentele ratelor. A cerut stabilirea locuinței lui Tudor la mine, pensie de întreținere și împărțirea corectă a bunurilor.

Procesul a durat aproape un an. Am vândut câteva bijuterii ca să plătesc cheltuielile și am început să lucrez două sâmbete pe lună. Uneori mâncam covrigi la prânz ca să-i pot plăti lui Tudor înotul. Nu voiam ca viața lui să se micșoreze din cauza noastră.

În cele din urmă, instanța a recunoscut contribuția mea și proveniența banilor pentru avans. Apartamentul nu i-a fost dat lui Andrei. Am primit partea care mi se cuvenea, iar folosirea locuinței a rămas la mine și la Tudor până la clarificarea definitivă a partajului. Pensia de întreținere a fost stabilită în funcție de veniturile lui reale, nu de cât pretindea că poate plăti.

Pe treptele tribunalului, Andrei m-a ajuns din urmă.

— Ești mulțumită acum? Ai distrus orice șansă să rămânem civilizați.

M-am uitat la omul cu care împărțisem doisprezece ani. Părea obosit, dar nu mi-a mai fost milă.

— Eu n-am distrus casa, Andrei. Doar n-am acceptat să mi-o iei.

În seara aceea, Tudor și-a făcut temele la masa din bucătărie. Aceeași masă pe care Andrei îmi împinsese dosarul. Am deschis geamul, am strâns hârtiile și am pus o vază cu lalele în locul lor.

Încă mă întreb cât de aproape am fost să semnez și să pierd totul doar ca să dovedesc că am încredere în soțul meu. Voi ce ați fi făcut în locul meu: ați mai fi putut ierta o asemenea trădare?