După moartea băiețelului nostru, eu și soțul meu am început să ne acuzăm reciproc. Fiica noastră a fost cea care ne-a obligat să vedem ce mai pierdem

— Spune-o, Andrei! Spune că eu l-am omorât!

Am trântit pe masă dosarul medical al lui Matei, iar câteva foi au alunecat lângă cana lui de cafea. Andrei nu le-a ridicat. A rămas în picioare, cu geaca pe el și cheile strânse în palmă.

— Nu am spus asta, Ioana.

— Nu cu gura. Dar o spui de fiecare dată când te uiți la mine.

Din hol s-a auzit un zgomot scurt. Mara stătea lângă ușă, cu ghiozdanul în spate. Avea paisprezece ani și o față mult prea obosită pentru vârsta ei.

— Pot să plec acum? a întrebat.

Era ora zece dimineața. Noi credeam că plecase la școală cu două ore înainte.

Matei murise de șapte luni. Avea cinci ani, păr castaniu mereu ciufulit și obiceiul să adoarmă cu o mașinuță roșie în mână. În ultima lui seară făcuse febră. Medicul de la centrul de permanență ne spusese că pare o viroză, să-i dăm antitermic și să-l urmărim.

Noaptea, Matei a vomitat și a devenit foarte somnolent. Eu am vrut să chem salvarea. Andrei mi-a spus să mai așteptăm puțin, fiindcă febra începuse să scadă. La patru dimineața am observat niște pete vineții pe pielea lui.

După aceea, totul s-a întâmplat prea repede. Ambulanță. Lumini albastre pe blocurile ude. O asistentă care m-a ținut de umeri. Ușa de la terapie intensivă. Un medic care își freca fruntea și evita să ne privească.

Infecție severă. Evoluție fulgerătoare. Stop cardiac.

Cuvintele acelea mi-au rupt viața în două.

După înmormântare, eu am lăsat camera lui Matei exact cum era. Îi spălam lenjeria, îi aranjam jucăriile și îi miroseam bluza de grădiniță. Ascultam înregistrări cu vocea lui până dimineața. Uneori intram acolo doar ca să-i spun că îmi pare rău.

Andrei a început să plece înainte de răsărit și să vină după ce adormeam. Lucra la un atelier auto, dar dintr-odată orice mașină devenise urgentă.

— Nu poți să stai măcar duminica acasă? l-am întrebat într-o dimineață.

— Și să fac ce? Să mă uit la ușa camerei lui?

— Era și copilul tău.

A încremenit. Apoi și-a luat geaca.

— Tocmai de-aia nu pot.

Eu am auzit doar că fugea. El, probabil, auzea în fiecare întrebare de-a mea o acuzație.

Reproșurile au crescut încet, din lucruri mici. De ce nu observase petele mai devreme? De ce mă lăsasem convinsă să așteptăm? De ce nu insistasem la centrul medical pentru analize? Cine îi dăduse ultima doză de medicament? La ce oră?

Am refăcut noaptea aceea de sute de ori, ca și cum, dacă mutam un minut în mintea mea, Matei putea fi salvat.

Într-o seară, Andrei a spus ce nu mai putea fi retras.

— Dacă mă ascultai și mergeai cu el la pediatru din timpul zilei…

Am simțit că nu mai am aer.

— Tu mi-ai spus că exagerez! Tu ai zis să nu chem salvarea!

— Pentru că medicul spusese că e viroză!

— Dar eu sunt mama lui. Trebuia să simt.

Andrei a lovit cu pumnul în dulap. Nu tare, dar destul cât Mara să apară în prag.

— Opriți-vă! a țipat ea. Matei e mort și voi vă purtați de parcă unul dintre voi trebuie să intre la închisoare!

A fugit în baie și a încuiat ușa.

A doua zi ne-a sunat diriginta. Mara lipsise unsprezece zile într-o lună. Pleca de acasă, dar nu ajungea la școală. Stătea pe o bancă în parcul unde îl duceam pe Matei cu bicicleta.

Când am întrebat-o de ce, și-a tras mânecile peste palme.

— Nu pot să vă las singuri. Mi-e frică să nu plece tata sau să faci tu ceva.

M-am uitat la ea și am înțeles cât de nevăzută devenise. Frigiderul era aproape gol, ședințele cu părinții treceau fără să le observăm, iar ea își încălzea singură mâncarea. Își pierduse fratele și, în loc să o ținem noi, încerca ea să ne țină pe amândoi.

Totuși, nici acel moment nu ne-a reparat. Durerea nu pleacă doar fiindcă ai văzut ce face. Uneori te rușinezi și devii și mai rău.

În decembrie, Andrei a pus pe masă o cerere de divorț necompletată.

— Poate că ne facem prea mult rău, a spus.

Am luat pixul, dar mâna îmi tremura. Mara ne privea din hol. Nu plângea. Asta m-a speriat mai tare decât orice.

— Dacă vă despărțiți, eu cu cine rămân? a întrebat. Cu mama, care vorbește numai cu Matei, sau cu tata, care nu vorbește cu nimeni?

Andrei și-a acoperit fața. Pentru prima dată după înmormântare, l-am văzut plângând. Nu discret. Plângea cu umerii zguduiți, aproape fără aer.

— Eu l-am ținut de mână în ambulanță, a spus. Era rece și tot îi ziceam că tata e acolo. De atunci, când închid ochii, simt mâna lui. De-aia muncesc. Dacă mă opresc, sunt iar în ambulanță.

Nu știam asta. Dormisem lângă omul acesta luni întregi și nu știam unde mergea în fiecare noapte cu mintea.

Am ajuns la psiholog după o săptămână. O chema Sorina. În primul cabinet am stat pe margini diferite ale canapelei, cu Mara între noi.

— Cine credeți că este vinovat? ne-a întrebat Sorina.

— Eu, am spus.

— Eu, a zis Andrei în același timp.

Ne-am privit surprinși.

Sorina ne-a cerut să povestim noaptea aceea fără să ne întrerupem. Când a vorbit Andrei, am auzit frica pe care o ascunsese sub tăcere. Când am vorbit eu, el a aflat că, în fiecare dimineață, mă trezeam convinsă pentru câteva secunde că Matei trăiește.

N-a existat o împăcare ca în filme. Am mai țipat. Andrei a mai dormit două nopți la fratele lui. Eu am refuzat să strâng camera lui Matei, apoi am acceptat să pun câteva haine într-o cutie. Mașinuța roșie a rămas pe noptieră.

Am început să mâncăm împreună miercurea, fără telefoane. Andrei a redus orele de lucru. Eu am mers singură la câteva ședințe. Mara s-a întors la școală, deși uneori încă mă sună în pauze ca să verifice dacă sunt bine.

Într-o duminică am mers toți trei la cimitir. Andrei a curățat zăpada de pe cruce, iar Mara a pus lângă fotografie un desen. Eu nu i-am mai spus lui Matei că îmi pare rău. I-am spus doar că ne lipsește.

Nu știu dacă o căsnicie se vindecă după moartea unui copil. Știu doar că noi încercăm să nu mai transformăm iubirea pentru el într-o armă unul împotriva celuilalt.

Voi ați putea ierta omul de lângă voi dacă durerea v-ar șopti mereu că cineva trebuie să fie vinovat?