Am aflat că soacra mea îi trimitea cumnatei banii pe care mi-i cerea pentru medicamente. Atunci am lăsat totul din mână, iar soțul meu a înțeles prea târziu ce făcusem ani întregi pentru familia lui

— Să nu-i spui Ioanei că ți-am trimis iar banii. Ea crede că n-am nici pentru pastile.

Am rămas încremenită pe hol, cu sacoșa de la farmacie într-o mână și cu bonul de două sute optzeci și șapte de lei în cealaltă. Vocea soacrei mele venea din bucătărie. Vorbea la telefon cu fiica ei, Alina.

— Lasă, mamă, că o mai rog și luna viitoare. Spun că a venit întreținerea mare. Ioana nu mă lasă la greu.

Atunci am simțit că mi se taie picioarele.

Cu doar o oră înainte scosesem ultimii trei sute de lei din cont. Bani pe care îi păstrasem pentru factura la curent și pentru câteva cumpărături. Rămăsesem fără serviciu de aproape două luni, după ce magazinul de haine unde lucram se închisese. Radu, soțul meu, știa că nu mai aveam venit, dar îmi spusese în dimineața aceea:

— Mama chiar are nevoie de medicamente. Ne descurcăm noi cumva.

„Noi” însemna, de obicei, eu.

Eu făceam mâncare pentru două case. Eu îi duceam lui Gheorghe, socrul meu, la controale. Eu spălam perdelele, schimbam așternuturile, ridicam rețetele și stăteam la cozi. Tot eu achitam câte o factură când Maria ofta și spunea că pensia nu-i ajunge.

Radu considera că era ceva normal.

— Doar ești acasă, îmi spunea. Și ai mei te iubesc ca pe fata lor.

Mă iubeau ca pe fata lor, dar fata lor adevărată apărea de două ori pe an, parfumată și grăbită, lua pachete cu mâncare și pleca. Alina avea mereu o rată, o datorie sau o problemă. Iar eu aveam mereu obligația să înțeleg.

Am intrat în bucătărie și am pus sacoșa pe masă.

Maria a închis telefonul atât de repede, încât aproape l-a scăpat.

— Ai venit? a întrebat ea, fără să mă privească.

— Da. Cu medicamentele pentru care nu aveai niciun leu.

A tăcut. Și-a netezit colțul șorțului, apoi a încercat să zâmbească.

— Păi n-am, mamă. Ce-ai auzit tu…

— Am auzit că îi trimiți Alinei banii pe care îi iei de la mine.

— E fata mea. Are și ea greutăți.

— Și eu ce sunt?

Maria și-a ridicat bărbia.

— Tu ești nevasta lui Radu. În familie ne ajutăm.

Replica aceea m-a durut mai tare decât minciuna. Nu eram familie. Eram nevasta băiatului ei, bună să gătească, să spele și să scoată bani când trebuia.

Am luat sacoșa și am pus-o iar jos. Medicamentele îi erau necesare, nu puteam să mă joc cu sănătatea ei. Dar ceva în mine se rupsese.

— Pastilele rămân. De mâine, vă descurcați cu restul.

Seara, Radu a venit obosit și nervos. Maria îl sunase deja.

— Ce-ai făcut-o pe mama să plângă? m-a întrebat înainte să-și dea jos geaca.

I-am povestit. N-a părut șocat. A oftat și s-a uitat spre frigider.

— Bine, a greșit. Dar Alina are doi copii.

— Noi avem o rată, facturi și un singur salariu.

— Nu trebuie să faci scandal pentru trei sute de lei.

Am râs scurt. Nici măcar nu era vorba doar despre bani.

— Atunci ocupă-te tu de ei.

— Ce vrei să spui?

— Exact ce ai auzit. Nu mai gătesc pentru părinții tăi. Nu le mai fac piața, curățenia și programările. Nu mai alerg după rețete. Sunt părinții tăi. Te ocupi tu.

A dat din mână, convins că era o amenințare spusă la nervi.

A doua zi n-am mers la socri. Nici următoarea.

Vineri, Radu m-a sunat de la serviciu.

— Mama zice că nu mai are pâine.

— Este un magazin la capătul străzii.

— Tata nu poate căra sacoșe.

— Atunci du-te tu.

A închis supărat. Seara a pierdut aproape două ore între supermarket, farmacie și casa lor. Când s-a întors, m-a găsit mâncând o omletă.

— Pentru mine n-ai făcut?

— Sunt ouă în frigider.

S-a uitat la mine de parcă nu mă mai recunoștea.

În următoarele săptămâni, viața lui s-a schimbat. Maria îl suna dimineața pentru facturi, la prânz pentru cumpărături și seara pentru câte un bec ars. Gheorghe avea nevoie la cardiologie, dar programarea fusese mutată. Radu a lipsit de la serviciu, a stat două ore pe un hol de spital și a primit reproșuri de la șef.

Într-o sâmbătă, l-am văzut spălând podeaua din bucătăria părinților lui. Maria stătea pe scaun și îi explica unde mai rămăsese praf.

— Ioana făcea și în cămară, i-a spus ea.

Radu s-a oprit cu mopul în mână.

— Atunci trebuia să-i mulțumești, mamă, nu s-o minți.

A fost prima dată când l-am auzit apărându-mă.

Totuși, nu m-am înduioșat imediat. Ani întregi îmi înghițisem oboseala. Îmi aminteam cum plecasem de la serviciu direct la urgențe cu Gheorghe, apoi venisem acasă să calc cămășile lui Radu. Cum făcusem sarmale pentru toți de Crăciun, iar Maria spusese că sunt cam sărate. Cum Alina mă întrebase, râzând, ce mare lucru fac dacă „tot îmi place să mă gospodăresc”.

Într-o seară, Radu a intrat în casă cu ochii roșii. A pus pe masă un teanc de chitanțe și s-a așezat fără să-și scoată pantofii.

— Nu mai pot, a spus încet.

N-am răspuns.

— Azi mama mi-a cerut două sute de lei pentru gaze. Am verificat factura. Era plătită.

Am simțit din nou furia aceea, dar de data asta el o înțelegea.

— Și banii?

— Pentru Alina. I-a recunoscut până la urmă.

Radu și-a acoperit fața cu palmele.

— Tu ai făcut toate astea ani de zile?

— Da.

— Și eu nici măcar nu te-am întrebat dacă poți.

A urmat o tăcere lungă. Nu una liniștită. Era plină de toate mesele puse, drumurile făcute și serile în care eu cădeam de oboseală, iar el îmi spunea că exagerez.

— Îmi pare rău, Ioana. Am fost… nici nu știu cum să spun. Am fost comod. Și nedrept. Credeam că, dacă nu te plângi, înseamnă că îți este ușor.

— Nu mă plângeam fiindcă de fiecare dată când încercam îmi spuneai că sunt părinții tăi și trebuie să înțeleg.

A dat din cap. Nu s-a apărat.

În zilele următoare, Radu a pus limite. Le-a spus părinților lui că îi ajutăm cu medicamentele și cu lucrurile necesare, dar nu mai dăm bani fără să vedem facturile. I-a cerut Alinei să contribuie și ea. A urmat un scandal urât. Maria m-a acuzat că îi întorc băiatul împotriva familiei, iar Alina mi-a trimis un mesaj în care mă numea zgârcită.

De data aceea, Radu le-a răspuns singur.

— Ioana nu m-a întors împotriva nimănui. Eu am lăsat-o singură cu responsabilități care erau și ale mele.

Nu s-a reparat totul ca prin minune. Maria încă oftează când mă vede. Alina nu-mi mai vorbește. Iar eu încă mă întreb dacă scuzele lui Radu au venit fiindcă m-a înțeles sau fiindcă, pentru prima dată, l-a durut și pe el povara.

Dar n-am mai preluat totul. Ajut când pot și când aleg eu. Nu din frică, vinovăție sau obligație.

Uneori mă întreb cât trebuie să se sacrifice o femeie până când familia îi vede, în sfârșit, oboseala. Voi ați fi pus aceeași limită sau credeți că am mers prea departe?