Am găsit scris pe ușă „Plecați din bloc” — iar cel care ne teroriza era omul căruia îi plăteam întreținerea în fiecare lună

— Radu, nu pune mâna pe ușă!

Am strigat atât de tare, încât s-a aprins lumina pe palier. Pe ușa noastră, scris cu vopsea roșie, era un singur cuvânt: „PLECAȚI”. Vopseaua încă se prelingea peste numărul 47 și picura pe preșul cumpărat de mama.

Radu a rămas cu sacoșele în mâini. Dintr-una curgea lapte pe gresie.

— Sun la poliție, a spus el.

Eu mă uitam la vizorul vecinei de vizavi. Mi s-a părut că se întunecă pentru o clipă, ca și cum cineva tocmai se retrăsese din spatele lui.

Locuiam de șase ani într-un bloc din Berceni, înghesuit între alte blocuri identice, cu mașini parcate până și lângă ghena de gunoi. Nu eram cei mai sociabili oameni, dar salutam, țineam liftul, primeam colete pentru vecini. De Crăciun duceam câte o farfurie de cozonac doamnei Mariana de la trei.

Totul începuse cu trei săptămâni înainte, când găsisem un bilet sub ștergător: „Nu mai ocupa locurile altora. Nu sunteți stăpânii blocului.”

Mașina noastră era parcată pe locul închiriat de la primărie, cu numărul trecut pe plăcuță. Radu a mototolit hârtia și a râs.

— Vreun frustrat. Lasă-l.

După două zile, alt bilet a apărut în cutia poștală: „Faceți gălăgie noaptea. Oamenii muncesc.”

Noi ne culcam la zece și jumătate. Radu se trezea la șase pentru serviciu, iar eu lucram de acasă, la contabilitatea unei firme mici. Nu aveam copii, nu dădeam petreceri, nici măcar televizorul nu-l țineam tare.

Apoi ne-au turnat ulei pe clanță. Ne-au rupt un ștergător. Cineva a zgâriat portiera cu o cheie, de la far până la rezervor.

Când am văzut zgârietura, am plâns în parcare. Nu pentru mașină. Era un Logan vechi, luat în rate, nu cine știe ce avere. Am plâns fiindcă la ferestre erau oameni care se uitau, iar niciunul nu cobora.

În casă, tensiunea s-a lipit de noi.

— Tu ai început scandalul cu asociația, i-am spus lui Radu. Dacă nu cereai toate facturile alea…

— Adică trebuia să tac? Plătim de trei luni „reparații subsol” și subsolul e tot plin de apă.

— Poate ne mutăm.

— Cu ce bani, Alina? Mai avem douăzeci și șapte de ani de credit.

A trântit cana în chiuvetă. S-a ciobit, iar zgomotul m-a făcut să tresar.

Președintele asociației, domnul Dobre, ne spusese deja că exagerăm. Era un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o borsetă mereu prinsă la brâu și cu obiceiul de a vorbi ca și cum blocul îi aparținea.

— Sunt copii, sunt nervi, sunt tot felul de oameni, mi-a zis. Nu putem face anchetă pentru fiecare bilețel.

— Dar pentru banii de reparații puteți arăta facturile?

Zâmbetul i-a dispărut.

— Soțul dumneavoastră agită lumea degeaba.

După mesajul de pe ușă, polițiștii au făcut poze și ne-au recomandat să montăm o cameră orientată strict spre intrare. În seara aceea, cineva a lipit la avizier o foaie pe care scria că îi filmăm ilegal pe vecini.

A doua zi, nimeni nu mi-a răspuns la salut. Nici măcar Elena de la doi, căreia îi udasem florile cât fusese internată.

Am intrat în apartament și am început să tremur. Pentru prima oară, casa mea nu mi s-a mai părut casă.

Radu voia să meargă din ușă în ușă și să întrebe direct. Mi-a fost frică să nu iasă scandal. Așa că am făcut ceva ce lui i s-a părut absurd: am copt două tăvi de plăcintă cu mere.

— Crezi că rezolvi cu plăcintă?

— Nu știu. Dar nu mai suport să-mi imaginez că toți ne urăsc.

Am început cu doamna Mariana. Când m-a văzut cu farfuria în mână, a lăsat capul în jos.

— Alina, eu n-am nimic cu voi.

— Atunci de ce mă evitați?

A oftat și m-a tras înăuntru.

Mi-a spus că domnul Dobre le povestise vecinilor că Radu vrea să reclame asociația, că din cauza noastră se vor bloca reparațiile și că toți vor plăti amenzi. Unora le spusese chiar că vrem să desființăm locurile de parcare din spatele blocului.

— Știu că sună prost, a murmurat ea. Dar oamenii se sperie când aud de bani.

Am bătut apoi la Elena. Mi-a deschis după câteva minute, cu ochii roșii.

— Mi-a fost rușine, a recunoscut. Eu te-am văzut când ai plâns lângă mașină. Trebuia să cobor.

În seara aceea, șase vecini au venit la noi. Radu a pus pe masă copii după listele de întreținere și cererile prin care solicitase facturile. Nu cerea nimic absurd. Lipseau aproape optsprezece mii de lei din fondul pentru subsol.

Sorin, un vecin de la patru, a observat că pe două chitanțe apărea o firmă al cărei sediu era chiar apartamentul surorii domnului Dobre.

S-a făcut liniște.

— Aici nu mai e vorba despre niște bilete, a spus Elena.

Vecinii s-au mobilizat surprinzător de repede. Unul avea o cameră pe bord care pornea la mișcare. Altul păstrase mesaje în care domnul Dobre îi îndemna „să pună la punct scandalagiii de la șapte”. Doamna Mariana a strâns semnături pentru o ședință extraordinară.

Înregistrarea decisivă a venit de la mașina lui Sorin. Se vedea un bărbat apropiindu-se de Loganul nostru la două noaptea. Purta glugă, dar când s-a întors spre lumină i s-a văzut borseta prinsă la brâu.

La ședință, domnul Dobre a negat tot.

— Poate fi oricine.

— Cu borseta dumneavoastră? a întrebat doamna Mariana.

Cineva a râs nervos. El s-a ridicat brusc și a lovit masa cu palma.

— Din cauza lor o să aveți numai controale și cheltuieli!

— Nu, a spus Elena. Din cauza dumneavoastră.

A fost prima dată când am simțit că nu mai suntem singuri.

Domnul Dobre a fost revocat, iar documentele au ajuns la poliție. Ancheta a durat luni și banii nu s-au întors imediat. Nici zgârietura de pe mașină n-a dispărut. Dar vecinii au pus mână de la mână și au revopsit ușa noastră. Sorin a montat camere la intrările blocului, cu acordul proprietarilor. Elena mi-a adus un preș nou, aproape identic cu cel pătat.

Într-o duminică, am băut cafea în fața blocului, pe o bancă strâmbă. Oamenii care înainte trăgeau ușile după ei discutau despre subsol, acoperiș și facturi. Se contraziceau, desigur. Era tot un bloc din București, nu deveniserăm peste noapte o familie perfectă. Dar începuserăm să ne privim în ochi.

Uneori mă întreb ce a durut mai tare: răutatea unui om sau tăcerea celor care bănuiau că ni se face o nedreptate.

Voi ați fi bătut la ușile vecinilor sau ați fi plecat, chiar dacă asta ar fi însemnat să lăsați totul în urmă?