Soacra mea m-a acuzat că i-am furat 200 de lei, iar tăcerea soțului meu m-a făcut să-mi strâng lucrurile în aceeași seară

— Scoate tot din geantă! Acum, în fața mea!

Mariana stătea în ușa bucătăriei, cu brațele încrucișate și buzele strânse. Andrei era lângă frigider, alb la față, iar eu țineam geanta lipită de piept. Soacra mea spunea că îi dispăruseră 200 de lei din sertar.

— Credeți că v-am furat banii?

— Eu nu cred nimic. Vreau să văd.

În clipa aceea am simțit că toate lunile petrecute în casa ei mi se strâng în gât.

Ajunseserăm acolo după ce Andrei fusese concediat de la depozitul de materiale de construcții. Firma redusese personalul, iar noi mai aveam în portofel 460 de lei și chiria restantă. Proprietarul ne sunase de trei ori într-o singură dimineață.

Mariana ne-a primit spunând că suntem familie. Numai că, din prima zi, a lipit pe frigider un program scris cu pixul: trezirea la șapte, micul dejun până la opt, dușuri de maximum zece minute, mașina de spălat doar marțea și sâmbăta.

— Apa costă, Ioana. Banii nu cresc în copaci.

Avea dreptate, într-un fel. Plătea întreținerea din pensie. Eu cumpăram mâncare din salariul meu de casieră, iar Andrei trimitea CV-uri. Dar orice făceam era greșit.

Dacă spălam pe jos, foloseam prea mult detergent. Dacă găteam, murdăream prea multe vase. Dacă dormeam duminica până la nouă, eram leneșă.

Într-o seară, m-a urmărit cu degetul pe mobila din sufragerie și mi-a arătat un fir de praf.

— La tine acasă tot așa făceai?

Am vrut să-i spun că nu mai aveam „acasă”. Am tăcut.

Mai rău era că Andrei tăcea și el.

— Las-o, Ioana, e casa ei, îmi șoptea seara.

— Dar eu ce sunt aici?

— Doar până îmi găsesc ceva.

„Doar” s-a transformat în patru luni. Dormeam în camera lui din copilărie, între o bibliotecă plină cu manuale vechi și un dulap care mirosea a naftalină. Nu mai vorbeam despre copii, planuri sau concedii. Vorbeam despre facturi și despre cât parizer mai rămăsese.

În seara cu banii, ceva s-a rupt.

Am răsturnat geanta pe masă. Cheile, portofelul, un ruj, bonurile și două absorbante au căzut sub privirea ei. Mariana a început să-mi verifice buzunarele mici.

M-am uitat la Andrei.

— Spune ceva.

El și-a frecat fruntea. Nu mă privea.

— Mamă, lasă geanta.

— De ce? Ți-e frică de ce găsesc?

Atunci Andrei a scos două bancnote mototolite din buzunar.

— Eu i-am luat.

S-a făcut liniște. Se auzea doar televizorul vecinilor prin perete.

— Am avut nevoie pentru benzină și pentru o taxă la un curs de paznic. Voiam să-i pun la loc după ce mă plătea Sorin pentru lucrarea aia.

Mariana s-a așezat pe scaun. Eu nu mai puteam plânge. Mă durea faptul că mă lăsase să fiu umilită, deși știa adevărul.

— De ce n-ai spus imediat? l-am întrebat.

— Mi-a fost rușine.

— Și mie nu trebuia să-mi fie rușine când îmi căuta mama ta printre absorbante?

Am intrat în cameră și am scos valiza de sub pat. Andrei a venit după mine.

— Unde pleci?

— Nu știu. Dar plec.

— Vin și eu.

Mariana a apărut în prag.

— Dacă ieșiți acum, să nu vă întoarceți mâine!

Andrei s-a oprit. Pentru o secundă am crezut că va rămâne. Apoi și-a luat geaca și a ridicat valiza.

Am dormit două nopți în mașina veche a fratelui meu, parcată lângă blocul lui. A treia zi, o colegă mi-a găsit o cameră într-un apartament împărțit cu un cuplu. Era mică, caloriferul abia se încălzea, iar salteaua scârțâia la fiecare mișcare. Pentru mine, însă, era liniște.

Andrei s-a angajat paznic la un supermarket, în ture de noapte. Eu am luat ore suplimentare. Numărăm fiecare leu, dar nimeni nu-mi mai verifică geanta și nimeni nu-mi spune cum să țin mopul.

Încă mă întreb dacă am plecat prea târziu sau dacă trebuia să mai rabd, fiindcă Mariana ne ajutase când nu aveam nimic. Voi ați putea rămâne într-o casă în care sunteți ajutați, dar nu mai sunteți respectați?