Mi-am dat economiile fiicei mele ca să nu-și piardă apartamentul, iar acum îmi numără pastilele și mă amenință că nu-mi mai văd nepotul dacă cer banii înapoi

— Dacă mergi la avocat, să nu te mai aștepți să-l vezi pe Rareș!

Fiica mea a spus asta în bucătăria mea, cu geanta pe umăr și mâna pe clanță. N-a țipat. Poate ar fi durut mai puțin dacă țipa. A rostit cuvintele rar, uitându-se drept la mine, apoi a ieșit și a trântit ușa.

Pe masă rămăseseră facturile, rețeta pentru inimă și un plic cu actele care dovedeau că le dădusem 148.000 de lei.

Toți banii mei.

Mă numesc Elena, am 63 de ani și sunt văduvă de șapte ani. Soțul meu, Dumitru, a lucrat aproape toată viața ca electrician. N-am fost oameni bogați. Am pus bani deoparte încet, uneori câte 100 de lei, alteori nimic. Renunțam la concedii, reparam aceeași mașină de spălat, cumpăram haine doar când chiar era nevoie.

Dumitru îmi spunea mereu:

— Să ai ceva al tău, Elena. La bătrânețe să nu stai cu mâna întinsă la nimeni.

După ce a murit, am continuat să economisesc. Pensia mea nu e mare, dar mă descurcam. Aveam senzația că banii aceia erau ultima lui grijă pentru mine.

În urmă cu doi ani, fiica noastră, Andreea, m-a sunat plângând. Ea și soțul ei, Cătălin, rămăseseră în urmă cu ratele la apartament. Cătălin își pierduse serviciul, iar Andreea fusese câteva luni în concediu medical. Primiseră notificări de la bancă și se vorbea despre executare silită.

M-am dus la ei în aceeași seară. Rareș, nepotul meu, avea șase ani și desena la masă. Andreea tremura, iar Cătălin se plimba prin sufragerie cu telefonul în mână.

— Mamă, ne iau casa, mi-a spus ea. Unde mergem cu copilul?

— Ne trebuie doar puțin timp, a adăugat Cătălin. Îți dăm banii înapoi. Facem și hârtie, dacă vrei.

M-am uitat la Rareș. Desenase un bloc, trei oameni și un copil ținând un balon. Nu puteam să-i las pe drumuri. Ce mamă ar fi putut?

A doua zi am lichidat depozitul. Le-am dat inclusiv banii păstrați pentru înmormântare, fiindcă la vârsta mea te gândești și la asta. Am făcut transferul în două tranșe. Cătălin a scris de mână o declarație că suma era împrumut și că urmau să-mi dea lunar câte 2.000 de lei după ce se stabilizau.

În primele luni, m-au sunat des. Îmi mulțumeau. Andreea îmi aducea mâncare, iar Cătălin îmi spunea că n-o să uite niciodată ce am făcut.

Apoi și-a găsit un serviciu bine plătit la o firmă de instalații. Andreea s-a întors și ea la muncă. M-am bucurat. Am așteptat să înceapă să-mi trimită banii, dar mi-a fost rușine să cer imediat.

După vreo trei luni, au plecat o săptămână la munte. Mi-au spus că Rareș avea nevoie de aer curat. N-am zis nimic.

A urmat un televizor cât jumătate de perete. După aceea, Cătălin și-a schimbat mașina. Andreea a început să vină cu haine scumpe și îmi povestea despre pensiunea unde rezervaseră pentru vară.

Eu tăiam pastilele în două ca să-mi ajungă.

Într-o dimineață, farmacia mi-a respins cardul. În spatele meu erau patru oameni. Farmacista mă cunoștea și mi-a șoptit:

— Le puteți lua și mâine, doamna Elena.

Am lăsat cutiile pe tejghea și am ieșit cu ochii în pământ. Afară am sunat-o pe Andreea.

— Mamă, chiar acum? m-a întrebat. Suntem la cumpărături.

— Am nevoie de 600 de lei. Pentru medicamente și curent. Poate îmi dați din datorie…

A oftat lung.

— Știi că avem și noi cheltuieli. Cătălin abia a plătit asigurarea la mașină.

— Dar mașina e nouă, Andreea.

— Iar începi?

Mi-a închis.

În seara aceea am mâncat pâine prăjită cu ceai și m-am uitat la fotografia lui Dumitru. Îmi era rușine de parcă eu făcusem ceva rău.

După câteva zile, m-am dus la ei fără să-i anunț. Cătălin era pe balcon, iar Andreea împacheta haine pentru vacanță. Pe canapea erau cutii cu încălțăminte și o geantă nouă.

— Vreau să stabilim cum îmi dați banii înapoi, am spus.

Cătălin și-a încrucișat brațele.

— Nu putem acum.

— Atunci câte 500 de lei. Măcar atât.

— Doamnă Elena, dacă ne strângeți cu ușa, nu rezolvați nimic.

„Doamnă Elena.” După ce doi ani îmi spusese „mamă”.

Andreea s-a întors spre mine roșie la față.

— Tu ne-ai dat banii ca să ne ajuți. Acum îi transformi în armă.

— Nu vi i-am dăruit. Aveți hârtia semnată.

— Hârtia aia nu valorează cât familia noastră, a răspuns ea.

Rareș a apărut din cameră și m-a îmbrățișat. Atunci am tăcut. N-am vrut să audă. I-am strecurat în buzunar o ciocolată, iar Andreea mi-a aruncat o privire rece.

Am plecat cu autobuzul, deși ploua și stația era departe. În geantă aveam doar 23 de lei.

O vecină, Mariana, m-a dus la un avocat. Acesta mi-a spus că transferurile și declarația scrisă mă ajută. Pot cere recuperarea datoriei, eventual prin poprire. Când am auzit cuvântul „proces”, mi s-au înmuiat picioarele.

— Este fiica mea, am murmurat.

— Tocmai de aceea ar fi trebuit să se poarte altfel, mi-a răspuns el.

I-am trimis Andreei o notificare, sperând să se sperie și să accepte o înțelegere. A venit la mine în aceeași zi. Atunci mi-a spus că, dacă merg mai departe, nu-l mai văd pe Rareș.

De atunci au trecut trei săptămâni. Nepotul meu mă sună uneori de pe ceasul lui și mă întreabă când mai fac plăcintă cu mere. Vorbim puțin, până îi ia cineva aparatul. Ultima dată l-am auzit spunând:

— Mamaie, mami zice că ești supărată pe noi. Dar pe mine nu ești, nu?

Am plâns după ce s-a închis convorbirea.

Andreea mi-a trimis între timp poze din vacanță. Nu știu dacă din greșeală sau ca să-mi arate că nu-i pasă. Ei zâmbeau lângă o piscină. Eu stăteam în bucătărie, cu geaca pe mine, fiindcă țin căldura oprită câteva ore pe zi.

Am termen până luni să hotărăsc dacă depun cererea. Dacă îi dau în judecată, poate îmi recuperez banii, dar risc să-mi pierd fiica și nepotul. Dacă renunț, nu știu din ce voi trăi și nici dacă mă voi mai putea privi în oglindă.

Oare o mamă trebuie să ierte orice doar fiindcă este mamă? Voi ce ați face în locul meu: ați lupta pentru banii voștri sau ați tăcea de dragul nepotului?