Soțul meu a trimis ultimele economii mamei lui, iar eu am lipsit de la spectacolul fiului nostru: atunci am decis să ne separăm conturile

— Unde ești, mami? Începem în zece minute.

Vocea lui Matei tremura în telefon, iar în spatele lui se auzeau copii râzând și părinți vorbind. Eu stăteam în hol, încălțată, cu geanta pe umăr și cardul respins pentru a doua oară în aplicația de transport.

— Vin, iubire. Mai durează puțin.

Am mințit. În cont aveam șase lei și treizeci de bani.

Spectacolul era la școala lui din Ploiești, la aproape douăzeci de kilometri de comuna în care locuiam. Ultimul autobuz spre casă pleca înainte de terminarea serbării, așa că pusesem deoparte o sută douăzeci de lei pentru transport. Matei avea rolul principal într-o scenetă și repetase aproape o lună în sufragerie, cu o pălărie veche de-a bunicului.

Cu o seară înainte, banii erau în cont.

În după-amiaza spectacolului dispăruseră.

L-am sunat pe soțul meu, Radu. Mi-a răspuns abia a treia oară.

— Ai luat banii pentru transport?

A tăcut. În jurul lui se auzea zgomotul atelierului unde lucra.

— Mama trebuia să plătească rata la împrumut. O sunau de dimineață. Plângea.

— Radu, erau ultimii bani. Știai pentru ce îi păstrasem.

— E mama mea, Elena. Ce voiai să fac, s-o las să ajungă pe drumuri?

Mi s-au înmuiat genunchii. M-am așezat pe scăunelul lui Matei, cel pe care se încălța dimineața.

— Și pe fiul tău îl lași singur la spectacol?

— Nu dramatiza. Împrumută de la cineva.

De la cine? Împrumutasem deja de la sora mea pentru rechizite, iar vecinei îi datoram bani pentru două sacoșe de cumpărături. Salariul meu de casieră se dusese pe întreținere, mâncare și rata frigiderului. Radu promisese că banii aceia rămân neatinși.

Am sunat două colege. Una nu mi-a răspuns, cealaltă avea și ea contul gol înainte de salariu. Am căutat mărunțiș prin sertare, prin buzunarele gecilor, chiar și în borcanul în care Matei strângea monede. Am găsit paisprezece lei.

Prea puțin.

La șase și douăzeci, telefonul a vibrat. Era învățătoarea.

„Matei întreabă dacă mai ajungeți.”

N-am putut răspunde imediat. M-am uitat la costumul lui de rezervă rămas pe canapea și am început să plâng cu mâna la gură, ca să nu mă audă nimeni. Ce absurd… eram gata, încălțată, la ușă, și nu puteam ajunge la propriul copil.

Matei s-a întors cu tatăl unei colege. Ținea diploma strânsă la piept, dar nu mi-a arătat-o.

— Ai zis că vii.

— Știu. Iartă-mă.

— Toți aveau pe cineva acolo.

A trecut pe lângă mine și și-a închis ușa. Nu a trântit-o. Asta m-a durut mai tare.

Radu a venit după ora nouă, cu o pungă de covrigi, de parcă putea repara seara cu doisprezece lei și puțină sare.

— Ce era să fac? a spus, lăsând punga pe masă. Mama are datorii.

— Mama ta are datorii de patru ani.

Nu era prima dată. Doina, soacra mea, luase bani de la un împrumut rapid ca să schimbe acoperișul, apoi alt împrumut ca să-l achite pe primul. Își cumpărase și un aragaz nou, deși cel vechi funcționa. Când rămânea fără bani, îl suna pe Radu și îi spunea că tatăl lui, înainte să moară, îl rugase să aibă grijă de ea.

Radu trimitea. Două sute de lei, cinci sute, uneori jumătate din salariu.

Noi amânam dentistul lui Matei, cumpăram haine la mâna a doua și calculam fiecare litru de benzină. Doina, în schimb, spunea mereu că „banii vin și pleacă” și că eu sunt prea strânsă la pungă.

— Nu mai pot, i-am spus. De mâine salariul meu intră într-un cont separat.

Radu a râs scurt, dar privirea i s-a schimbat.

— Adică îți ascunzi banii de mine?

— Îi protejez pentru copilul nostru.

— Suntem căsătoriți. Banii sunt la comun.

— La comun înseamnă să hotărâm împreună. Nu să descopăr la ușă că ai golit contul.

A lovit masa cu palma. Covrigii au sărit din pungă.

— Vrei să-mi abandonez mama pentru tine?

— Nu. Vreau să nu-ți abandonezi fiul pentru ea.

Din hol s-a auzit un scârțâit. Matei stătea desculț, în pijama, cu diploma în mână. Nu știu cât auzise.

— Vă certați din cauza mea?

M-am dus spre el, dar s-a retras un pas. Radu a rămas nemișcat, cu palma încă pe masă.

În noaptea aceea, Matei a dormit lângă mine. Radu a dormit pe canapea.

A doua zi mi-am deschis contul separat. Am stabilit transferuri automate pentru mâncare, facturi și cheltuielile lui Matei. I-am spus lui Radu că voi contribui corect la casă, dar nu voi mai da niciun leu pentru datoriile Doinei.

Soacra mea m-a sunat imediat.

— Ai reușit să-l întorci pe băiatul meu împotriva mea.

— Nu l-am întors. Încerc să-mi țin copilul departe de lipsurile pe care tot noi le provocăm.

— O mamă e mamă până moare.

— Și un tată când începe să fie tată?

A închis.

Timp de două săptămâni, Radu aproape că nu mi-a vorbit. Își gătea singur, își spăla hainele separat și lăsa ușile dulapurilor deschise, un gest mărunt despre care știa că mă enervează. Într-o seară mi-a spus că sunt rece și nerecunoscătoare.

Atunci i-am arătat caietul în care notasem toate sumele trimise Doinei în ultimul an. Unsprezece mii opt sute de lei. Mai mult decât plătiserăm pentru nevoile școlare și medicale ale lui Matei la un loc.

Radu a răsfoit paginile încet. La început s-a încruntat, apoi și-a dus mâna la frunte.

— N-am știut că s-au strâns atât.

— N-ai vrut să știi.

Pentru prima dată, n-a mai avut ce să răspundă.

Nu ne-am împăcat ca în povești. Încă dormim uneori cu spatele unul la altul. Radu îi trimite mamei lui o sumă fixă din banii personali, iar eu nu mă ating de ea, dar nici nu completez când Doina spune că nu-i ajunge. Am început și consiliere de familie, deși el merge cu greu și spune că îl facem de rușine.

Cel mai greu a fost cu Matei. Am mers la următoarea lui serbare cu o oră mai devreme. Când m-a văzut în primul rând, s-a luminat, dar apoi și-a coborât privirea, ca și cum încă nu îndrăznea să creadă că voi rămâne.

Am rămas până la final.

Uneori mă întreb dacă separarea banilor ne-a salvat familia sau doar a scos la vedere o ruptură care exista de mult. Voi ce ați fi făcut în locul meu: v-ați fi protejat copilul sau ați fi continuat să plătiți pentru liniștea soțului?